Era ceva în atmosfera,
o boare uscata, un aer incins,
parca s-ar fi scuturat o cometa
scapata pe sens interzis.
Carele se rasuceau descriind
variabile intersectii
pe Calea Lactee marsaluiau
nevazuti meteoritii.
Tu erai mult mai departe de ei
intr-o directie contrara,
să te ajung mi-ar fi trebuit
treizeci de ani si o vara.
Nu-ti vedeam decât un colt de obraz,
paru-ti cazuse pe frunte,
numarai satelitii de tinichea
ca pe niste margele marunte.
Ti-am făcut semn si tu ai raspuns,
sau poate mi se paruse doar mie,
s-ar fi putut să mă-nsel,
cine stie!?
In atmosfera era cu siguranta ceva,
un sentiment cosmic rebel,
te-am sunat, te-am sunat, te-am sunat,
si n-ai raspuns la apel.
(Daniel Dragan)
luni, 6 decembrie 2010
Umbra
Cuvintele au umbra
ca pietrele de hotar
ca arborii si vita de vie
ca adevarul
dincolo de care
e inca ceva.
(Daniel Dragan)
ca pietrele de hotar
ca arborii si vita de vie
ca adevarul
dincolo de care
e inca ceva.
(Daniel Dragan)
duminică, 5 decembrie 2010
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.
Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.
Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.
(Nichifor Crainic)
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.
Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.
Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.
(Nichifor Crainic)
Sa fiu doar...a ta.....
Nu sunt poet sa scriu mai bine
Nu sunt o lacrima divina
Nu sunt o stea ce rasare
Dar sunt o inima ce doare.
Nu-mi ajung cuvinte
Sa scriu ce-a fost cindva
O dragoste fierbinte
Ce n-o voi regreta
As vrea sa uit dar inima ma doare
Ca te iubesc prea mult.
As vrea sa mint ca am uitat de tine
Acum totul e pierdut.
Imi aduc aminte intruna de noi
Eram fericiti alergam prin ploi
Dar ziua a venit si noi ne-am despartit
Si ma simt vinovata de cele intimplate
Ne-am pricinuit numai durere
Uitind ca am avut si placere
Numai lacrimi si tacere
Nestiind ce-i dragostea
Soarele rasare si apune
Ochii in lacrimi imi sunt
Ma cheama intruna la tine
Imi spune ceva din pamint
Si dorind sa fiu fericita
Sa fim numai in doi
Nu pot,nu am curajul
Sa te chem inapoi
Vei crede despre mine
Lucruri dureroase
Dar sigur,iti vei aminti
Si lucruri frumoase
De-as avea o putere
Sa intru in inima ta
As face sa fii cu mine
Nu cu altcineva
As face sa ma iubesti
Asa cum te iubesc si eu
Sa fim impreuna la bine si la rau
Sa uitam de lume
De tot ce este in ea
Si pentru prima data
Sa fiu doar a ta...............
(Enigma)
Nu sunt o lacrima divina
Nu sunt o stea ce rasare
Dar sunt o inima ce doare.
Nu-mi ajung cuvinte
Sa scriu ce-a fost cindva
O dragoste fierbinte
Ce n-o voi regreta
As vrea sa uit dar inima ma doare
Ca te iubesc prea mult.
As vrea sa mint ca am uitat de tine
Acum totul e pierdut.
Imi aduc aminte intruna de noi
Eram fericiti alergam prin ploi
Dar ziua a venit si noi ne-am despartit
Si ma simt vinovata de cele intimplate
Ne-am pricinuit numai durere
Uitind ca am avut si placere
Numai lacrimi si tacere
Nestiind ce-i dragostea
Soarele rasare si apune
Ochii in lacrimi imi sunt
Ma cheama intruna la tine
Imi spune ceva din pamint
Si dorind sa fiu fericita
Sa fim numai in doi
Nu pot,nu am curajul
Sa te chem inapoi
Vei crede despre mine
Lucruri dureroase
Dar sigur,iti vei aminti
Si lucruri frumoase
De-as avea o putere
Sa intru in inima ta
As face sa fii cu mine
Nu cu altcineva
As face sa ma iubesti
Asa cum te iubesc si eu
Sa fim impreuna la bine si la rau
Sa uitam de lume
De tot ce este in ea
Si pentru prima data
Sa fiu doar a ta...............
(Enigma)
sâmbătă, 4 decembrie 2010
Tristetea lunii...
În asta seara luna viseaza mai trîndava,
Ca o frumoasa care în perini s-a culcat,
Si-si mîngîie cu mîna-i usoara, în zabava,
Cînd atipeste, sînul rotund si despuiat.
Pe umeri de matase o poarta moi nametii,
Cînd moare istovita de lungul ei lesin,
Si ochii-i dusi pe albe vedenii ale vietii,
Le suie-nfloritoare spre cerul ei senin.
Si cînd ades pe lume, de-aleanul ei patrunsa,
Îsi lasa ca sa pice o lacrima ascunsa,
Doar un poet cucernic, dusman al somnului,
Ia lacrima palita, în palme o aduna
Ca pe-un opal cu ape ce licare, s-o puna
În inima, departe de ochii soarelui.
(Charles Baudelaire)
Ca o frumoasa care în perini s-a culcat,
Si-si mîngîie cu mîna-i usoara, în zabava,
Cînd atipeste, sînul rotund si despuiat.
Pe umeri de matase o poarta moi nametii,
Cînd moare istovita de lungul ei lesin,
Si ochii-i dusi pe albe vedenii ale vietii,
Le suie-nfloritoare spre cerul ei senin.
Si cînd ades pe lume, de-aleanul ei patrunsa,
Îsi lasa ca sa pice o lacrima ascunsa,
Doar un poet cucernic, dusman al somnului,
Ia lacrima palita, în palme o aduna
Ca pe-un opal cu ape ce licare, s-o puna
În inima, departe de ochii soarelui.
(Charles Baudelaire)
Ecoul karmei
http://www.neogen.ro/logica/poze/ecoul-karmic-4035120-1556245
Ecoul karmei noastre nu este atragator pentru intelect – de ce am ramane in mod constient pe un asemenea teren periculos? Dar ego-ul este alimentat de emotii si karma noastra are destule mijloace sa ne faca sa uitam tot ceea ce am invatat si sa ne arunce pe aceasta cale. Astfel ne unim vocea cu cea a ecoului si trecutul isi face intrarea imediat in curentul realitatii noastre. Si, pe masura ce vedem ca nivelul energiei se schimba, pentru a se adapta cerintelor karmei, ne reamintim de ce am trudit atat sa evitam aceasta cale care redevine parcursul calatoriei noastre.
Sa ii dam glas ecoului karmei, in realitatea noastra prezenta? Este o optiune atractiva, atunci cand credem ca sufletul nostru poate creste prin retrairea trecutului. O alta varianta ar fi sa cream putere prin intentie, in fiecare moment. Atunci cand ne concentram in fiecare clipa asupra propriei noastre puteri, asupra conectarii, bucuriei si abundentei, prezentul devine ceea ce noi intentionam si soaptele ecoului noastru karmic dispar, pentru ca am indepartat orice obstacol care le-ar putea reflecta, stiind in acelasi timp ca nu mai avem nevoie sa parcurgem cai deja umblate. Saptamana aceasta, ganditi-va la ecourile karmice pe care le auziti soptindu-va. Va uniti vocea cu ele, sau alegeti sa creati cu intentie noua fiecare clipa? Raspunsul reprezinta diferenta dintre trecut si prezent, dintre vechi si nou, dintre a trai prin intermediul ecourilor sau prin propria voce puternica.
In natura ecoul apare atunci cand un sunet este reflectat de o suprafata dura. In viata noastra,ecourile reprezinta o energie semnificativa a trecutului care se intoarce iar si iar la noi, deorece am creat un blocaj care o impiedica sa ne depaseasca pentru totdeauna. Suntem artrasi sa ne asumam ecoul, din nevoia de validare a ego-ului nostru si din sentimentele noastre de inadecvare si neputinta. Credem ca daca ii dam acestui ecou mai multa putere, vom putea gasi o cale noua de a-l rezolva. Dar pentru a putea rezona cu ecoul trebuie sa ne aflam in energia lui si aceasta este o tentatie cu care ne confruntam la fiecare pas al calatoriei noastre.
Noi alegem vibratia energetica pe doua planuri, emotional si intelectual. La nivel intelectual, alegerea este clara – de ce nu ne-am afla la un nivel de vibratie superioara, bucurandu-ne de beneficiile unui trai multi-dimensional. La nivel emotional, alegerea nu mai este chiar atat de clara. Emotiile noastre ne atrag atat de puternic,incat atunci cand ne confruntam cu un ecou karmic, tentatia de a ne scufunda putin in adancul memoriei, astfel incat sa ne putem desface, reface sau reconstitui, este aproape irezistibila.
(Logica)
Ecoul karmei noastre nu este atragator pentru intelect – de ce am ramane in mod constient pe un asemenea teren periculos? Dar ego-ul este alimentat de emotii si karma noastra are destule mijloace sa ne faca sa uitam tot ceea ce am invatat si sa ne arunce pe aceasta cale. Astfel ne unim vocea cu cea a ecoului si trecutul isi face intrarea imediat in curentul realitatii noastre. Si, pe masura ce vedem ca nivelul energiei se schimba, pentru a se adapta cerintelor karmei, ne reamintim de ce am trudit atat sa evitam aceasta cale care redevine parcursul calatoriei noastre.
Sa ii dam glas ecoului karmei, in realitatea noastra prezenta? Este o optiune atractiva, atunci cand credem ca sufletul nostru poate creste prin retrairea trecutului. O alta varianta ar fi sa cream putere prin intentie, in fiecare moment. Atunci cand ne concentram in fiecare clipa asupra propriei noastre puteri, asupra conectarii, bucuriei si abundentei, prezentul devine ceea ce noi intentionam si soaptele ecoului noastru karmic dispar, pentru ca am indepartat orice obstacol care le-ar putea reflecta, stiind in acelasi timp ca nu mai avem nevoie sa parcurgem cai deja umblate. Saptamana aceasta, ganditi-va la ecourile karmice pe care le auziti soptindu-va. Va uniti vocea cu ele, sau alegeti sa creati cu intentie noua fiecare clipa? Raspunsul reprezinta diferenta dintre trecut si prezent, dintre vechi si nou, dintre a trai prin intermediul ecourilor sau prin propria voce puternica.
In natura ecoul apare atunci cand un sunet este reflectat de o suprafata dura. In viata noastra,ecourile reprezinta o energie semnificativa a trecutului care se intoarce iar si iar la noi, deorece am creat un blocaj care o impiedica sa ne depaseasca pentru totdeauna. Suntem artrasi sa ne asumam ecoul, din nevoia de validare a ego-ului nostru si din sentimentele noastre de inadecvare si neputinta. Credem ca daca ii dam acestui ecou mai multa putere, vom putea gasi o cale noua de a-l rezolva. Dar pentru a putea rezona cu ecoul trebuie sa ne aflam in energia lui si aceasta este o tentatie cu care ne confruntam la fiecare pas al calatoriei noastre.
Noi alegem vibratia energetica pe doua planuri, emotional si intelectual. La nivel intelectual, alegerea este clara – de ce nu ne-am afla la un nivel de vibratie superioara, bucurandu-ne de beneficiile unui trai multi-dimensional. La nivel emotional, alegerea nu mai este chiar atat de clara. Emotiile noastre ne atrag atat de puternic,incat atunci cand ne confruntam cu un ecou karmic, tentatia de a ne scufunda putin in adancul memoriei, astfel incat sa ne putem desface, reface sau reconstitui, este aproape irezistibila.
(Logica)
Orologiul de gheaţă
La cumpana nopţii, eu sui într-un turn.
Paingi, cucuvai înţelepte
se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn
de stajă pe strâmtele trepte.
Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,
nici iască cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spadă jucându-mi pe crestet pieziş,
nici limba-ntre graniţe oarbe
să stea împotriva acestui suiş
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.
Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumeşti simulacre,
mă-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din vapaile sacre.
Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
şi cui - amuţitul elogiu?
În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin,
mă-aşteaptă un divin orgoliu.
Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici şi la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.
Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
şi naşterea florii superbe din ghimp,
şi goana dorinţei în salturi.
De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafără.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelişuri
e una: nimic nu se naşte, nimic
nu moare în lut şi-n frunzişuri.
Vai mie, credeam că fărima e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licarul şters
de-o iarna ce nu se mai cerne.
Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ
ce-mi mângâie ochii şi părul,
descopăr în lucruri tiparul măreţ,
modelul dintâi, Adevârul.
Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.
Aceasta e fata trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.
O, veşnic aş vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinţa nu scade ca umbrele, nici
prezenţa nu trece-n mişcare.
Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
şederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topeşte zăpada sub mine.
O limbă porneşte să mişte, şi bat
cleios adormitele ore,
şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat
de spaime străvechi aurore;
privelişti limpide se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc
şi marea începe să sune.
O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în opritele cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere...
De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor.
Paingi, cucuvai înţelepte
mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.
Dar eu încă sovai: mă tem să mă scald
în ore ce iarăşi mă-nhaţa.
Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheaţă.
(S.A. Doinas)
Paingi, cucuvai înţelepte
se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn
de stajă pe strâmtele trepte.
Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,
nici iască cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spadă jucându-mi pe crestet pieziş,
nici limba-ntre graniţe oarbe
să stea împotriva acestui suiş
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.
Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumeşti simulacre,
mă-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din vapaile sacre.
Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
şi cui - amuţitul elogiu?
În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin,
mă-aşteaptă un divin orgoliu.
Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici şi la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.
Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
şi naşterea florii superbe din ghimp,
şi goana dorinţei în salturi.
De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafără.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelişuri
e una: nimic nu se naşte, nimic
nu moare în lut şi-n frunzişuri.
Vai mie, credeam că fărima e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licarul şters
de-o iarna ce nu se mai cerne.
Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ
ce-mi mângâie ochii şi părul,
descopăr în lucruri tiparul măreţ,
modelul dintâi, Adevârul.
Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.
Aceasta e fata trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.
O, veşnic aş vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinţa nu scade ca umbrele, nici
prezenţa nu trece-n mişcare.
Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
şederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topeşte zăpada sub mine.
O limbă porneşte să mişte, şi bat
cleios adormitele ore,
şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat
de spaime străvechi aurore;
privelişti limpide se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc
şi marea începe să sune.
O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în opritele cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere...
De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor.
Paingi, cucuvai înţelepte
mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.
Dar eu încă sovai: mă tem să mă scald
în ore ce iarăşi mă-nhaţa.
Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheaţă.
(S.A. Doinas)
miercuri, 1 decembrie 2010
marți, 30 noiembrie 2010
Chem vântul
Chem vintul
Sa mi se joace-n par,
Inchipuindu-mi
Ca sint degetele tale...
Ca esti mingiiere
Intr-adevar...
(V Salajeanu)
Sa mi se joace-n par,
Inchipuindu-mi
Ca sint degetele tale...
Ca esti mingiiere
Intr-adevar...
(V Salajeanu)
Poarta sufletului
De-as putea rupe tacerea dintre noi !
Dar cum sa ceri iernii flori de mai ?
Ma prinde tristetea si-n taina contemplu...
Aripi albe, mari se desfac -
Poarta sufletului se deschide...
Sint furtuna, sint ploaie, sint soare !
(Viorica Salajeanu)
Am înteles
Am inteles
Ca nu te pot ajunge;
E-atit amar de drum
In urma ta...
Cand sa te-ajung,
Incet se frange
Si ultima speranta
Ce te cauta...
Si-am inteles
Ca nu ma poti ajunge;
E-atat amar de drum
Si-n urma mea...
Ar trebui sa poti iubi
Si plange
Pentru femeia
Care te-ar avea.
(Viorica Salajeanu)
Ca nu te pot ajunge;
E-atit amar de drum
In urma ta...
Cand sa te-ajung,
Incet se frange
Si ultima speranta
Ce te cauta...
Si-am inteles
Ca nu ma poti ajunge;
E-atat amar de drum
Si-n urma mea...
Ar trebui sa poti iubi
Si plange
Pentru femeia
Care te-ar avea.
(Viorica Salajeanu)
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Iubire...sfanta....
Osho...m-a invatat sa ma bucur pentru momentul...clipele in care Dumnezeu mi-a umplut inima de iubire...si l-am ascultat..tot el spunea ca nu e loc de lacrimi...in..amintirea unei iubiri sfinte....si l-am ascultat...si totusi lacrimile...vor sa coboare pe obraji...e dor...un dor sfasietor...de o prea frumoasa seara...de o o prea blanda si calda imbratisare de...bun ramas....atat sa fie oare?...
Rondelul lunei
Dar unde e cea de-altadata
Minciuna vietei ce mă-mbata-
E azi o altfel de minciuna.
Ca si atunci, duios rasuna
Cavale-n noaptea instelata,
Si-n cer zambeste-aceeasi luna-
Dar unde e cea de-altadata?
A ei lumina argintata
Cu roze albe mă-ncununa,
Si canta tot pe vechea struna,
Dar pentru mine e schimbata,
Desi pe cer e-aceeasi luna.
(Alexandru Macedonski)
Doar...vantul....
Cine mângâie florile când sunt supărate?
Vântul este cel care mângâie
pe catifelaţii lor obrăjori
supăratele flori
Doar vântul,
ce adie câteodată atât de uşor,
încât aproape că stârneşte
curenţi de invidie
printre umbrele colorate ale fluturilor
în zbor
Şi totuşi, chipul lui cel adevărat
nicio floare nu îl zăreşte -
niciuna nu ştie
dacă vântul e trist atunci când o mângâie,
ori dacă zâmbeşte
Aşa încât, florile supărate
se înveselesc doar pe jumătate
Norocul lor este că, din când în când,
se întâmplă să le mai iasă în cale
şi câte o fetiţă ca tine,
dăruindu-le puţin parfum
din inimoara ei...cu patru petale
(Logica)
Vântul este cel care mângâie
pe catifelaţii lor obrăjori
supăratele flori
Doar vântul,
ce adie câteodată atât de uşor,
încât aproape că stârneşte
curenţi de invidie
printre umbrele colorate ale fluturilor
în zbor
Şi totuşi, chipul lui cel adevărat
nicio floare nu îl zăreşte -
niciuna nu ştie
dacă vântul e trist atunci când o mângâie,
ori dacă zâmbeşte
Aşa încât, florile supărate
se înveselesc doar pe jumătate
Norocul lor este că, din când în când,
se întâmplă să le mai iasă în cale
şi câte o fetiţă ca tine,
dăruindu-le puţin parfum
din inimoara ei...cu patru petale
(Logica)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)