duminică, 16 septembrie 2012
“Cruce Sfântă, părăsită “
Cruce Sfântă, părăsită
Lângă margine de drum,
Coperişul tău se strică
Lângă creştinii de acum.
Cruce Sfântă, jalnic este,
Tristă stai, plecată-n jos
Şi nu-i nimeni să te-ndrepte
Of, ce lucru dureros!
Oamenii nu-şi mai ridică
Pălăria-n dreptul tău,
Să se-nchine şi să zică:
Doamne, feri-ne de rău!
Cruce Sfântă cu durere
Tristă stai în locul tău,
Caţi la lume făr-a cere
Ceva-n ajutorul tău.
Nimeni astăzi nu mai vine
Să te-aşeze iar frumos,
Bate vântul, te doboară
Cu icoana lui Hristos.
Dar credinţa mea îmi spune
Ca mult nu va dăinui,
Printr-o tainică minune
Crucea tot va birui.
Cerul e plin de bunătate,
"Iubirea mea, scriu de trei zile
Despre tot ceea ce trăiesc
Dar, gându-mi zboară doar la tine,
Doar ştii cât de mult te iubesc!
Despre tot ceea ce trăiesc
Dar, gându-mi zboară doar la tine,
Doar ştii cât de mult te iubesc!
E lumea plină de cuvinte,
Cerul e plin de bunătate,
Tu eşti mereu în a mea minte
Chiar dacă este zi sau noapte.
Iubitul meu, aştern iubirea
Aşa cum doar noi o trăim,
Tu ştii de fapt că fericirea
Doar amândoi o împărţim.
E lumea plină cu... de toate,
Cu vise, lacrimi, bucurii...
Eu te iubesc când eşti departe
Dar, te aştept în orice zi!
Iubitul meu îndurerat,
Mi-e sufletul avid de tine,
Distanţa nu m-a degerat,
Inima mea îţi aparţine!
E lumea plină de ochi, care
Mă pot citi sau admira
Dar, ochii tăi au o splendoare...
Doar ei mă mai pot inspira.
Iubirea s-o aştern curată
În nopţile-n care lipseşti
Doar fizic, fiindcă niciodată
Din suflet nu te dezlipeşti."
Cerul e plin de bunătate,
Tu eşti mereu în a mea minte
Chiar dacă este zi sau noapte.
Iubitul meu, aştern iubirea
Aşa cum doar noi o trăim,
Tu ştii de fapt că fericirea
Doar amândoi o împărţim.
E lumea plină cu... de toate,
Cu vise, lacrimi, bucurii...
Eu te iubesc când eşti departe
Dar, te aştept în orice zi!
Iubitul meu îndurerat,
Mi-e sufletul avid de tine,
Distanţa nu m-a degerat,
Inima mea îţi aparţine!
E lumea plină de ochi, care
Mă pot citi sau admira
Dar, ochii tăi au o splendoare...
Doar ei mă mai pot inspira.
Iubirea s-o aştern curată
În nopţile-n care lipseşti
Doar fizic, fiindcă niciodată
Din suflet nu te dezlipeşti."
sâmbătă, 15 septembrie 2012
As vrea sa-mi scrii...
"Aş vrea să-mi scrii o poezie
Pe cerul toamnei, prea târzie
Să-mi cadă versurile-n ploi
Citind să-mi amintesc de noi.
Pe frunze galbene să-mi scrii
Pe cerul toamnei, prea târzie
Să-mi cadă versurile-n ploi
Citind să-mi amintesc de noi.
Pe frunze galbene să-mi scrii
Timbrate cu săruturi vii,
Şi mâna să-mi atingi uşor
Când le deschid, pagini de dor.
Să-mi scrii pe stelele promise
Tăcerea vorbelor nezise,
Când noaptea-mi cade pe retină
Să văd iubire-n luna plină.
Să-mi scrii iubite o scrisoare
Pe ape, lacrimi curgătoare,
Să mă-nvelesc în amăgire
Trăind povestea de iubire.
Şi mâna să-mi atingi uşor
Când le deschid, pagini de dor.
Să-mi scrii pe stelele promise
Tăcerea vorbelor nezise,
Când noaptea-mi cade pe retină
Să văd iubire-n luna plină.
Să-mi scrii iubite o scrisoare
Pe ape, lacrimi curgătoare,
Să mă-nvelesc în amăgire
Trăind povestea de iubire.
Dar dacă încă vreau să te mai ţin, Din când în când, visând, pe braţul meu,
În ochii tăi mă vindec
şi mă scald,
Ne ţinem, unul altuia,
de cald
Sau noaptea, poate,
numai de urât...
Eu nu te-ntreb
de unde-ai coborât,
Tu nu mă-ntrebi cât stau
şi unde plec...
Şi, uite-aşa, trec zilele,
cum trec,
Şi, uite-aşa, vin nopţile
cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai ţin,
Din când în când, visând,
pe braţul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Şi-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuşi, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul şi de-nalt
Privit, prin somn, cu ochii celuilalt.
poezie de George Ţărnea din Exerciţii de iubire (2003)
Sau noaptea, poate,
numai de urât...
Eu nu te-ntreb
de unde-ai coborât,
Tu nu mă-ntrebi cât stau
şi unde plec...
Şi, uite-aşa, trec zilele,
cum trec,
Şi, uite-aşa, vin nopţile
cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai ţin,
Din când în când, visând,
pe braţul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Şi-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuşi, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul şi de-nalt
Privit, prin somn, cu ochii celuilalt.
poezie de George Ţărnea din Exerciţii de iubire (2003)
O, Doamne, tăria mea- Sf. Nicolae Velimirovici
-------------------------- -------------------------- --
"Bătrânii mei m-au învățat, pe când eram tânăr, să mă agăț de cer și de pământ ca nu cumva să mă împiedic. Vreme îndelungată am rămas copil și mult timp obișnuiam să mă sprijin de propteaua pe care ei mi-au dat-o.
Dar, odată veșnicia s-a revărsat prin mine, iar eu m-am simțit ca un străin în lume, cer și pământ au plesnit în două în mâinile mele precum o trestie plăpândă.
O, Doamne, tăria mea, cât de plăpânde sunt cerul și pământul! Ele par ca niste palate zidite din plumb, dar ele se evaporă ca apa în palma mâinii în prezența Ta. Doar zbârlindu-se își ascund fragilitatea lor și-i înspăimântă pe copiii needucați.
Îndepărtați-vă de mine, sori și stele. Ascundeți-vă de pământ. Nu mă ademeniți, femei și prieteni. Ce ajutor pot primi eu de la voi, voi care îmbătrâniți neîncetat și pogorâți în groapă?
Toate darurile voastre sunt un măr cu un vierme în miezul lui. Toate veșmintele voastre sunt o pânză de paianjen de care-și râde goliciunea mea. Zâmbetele voastre sunt o afișare a întristării, prin care neputința voastră strigă către a mea după ajutor.
O, Doamne, tăria mea, cât de plăpânde sunt cerul și pământul. Iar tot răul pe care oamenii îl fac sub cer este o recunoaștere a neputinței și infirmității.
Doar cineva puternic îndrăznește să lucreze binele. Doar cel ce este hrănit și adăpat de Tine, tăria mea, este plin de tărie pentru totdeauna.
Doar cel ce doarme în inima Ta cunoaște odihna. Doar cel ce ară dinaintea picioarelor Tale se va bucura de rodul ostenelilor sale.
Copilăria mea, hrănită cu teamă și cu ignoranță, a ajuns la capăt; iar nădejdea mea în cer și pământ au dispărut. Acum eu privesc doar la Tine și mă agăț la rândul meu de privirea Ta, o, leagănul meu și învierea mea."
--------------------------
"Bătrânii mei m-au învățat, pe când eram tânăr, să mă agăț de cer și de pământ ca nu cumva să mă împiedic. Vreme îndelungată am rămas copil și mult timp obișnuiam să mă sprijin de propteaua pe care ei mi-au dat-o.
Dar, odată veșnicia s-a revărsat prin mine, iar eu m-am simțit ca un străin în lume, cer și pământ au plesnit în două în mâinile mele precum o trestie plăpândă.
O, Doamne, tăria mea, cât de plăpânde sunt cerul și pământul! Ele par ca niste palate zidite din plumb, dar ele se evaporă ca apa în palma mâinii în prezența Ta. Doar zbârlindu-se își ascund fragilitatea lor și-i înspăimântă pe copiii needucați.
Îndepărtați-vă de mine, sori și stele. Ascundeți-vă de pământ. Nu mă ademeniți, femei și prieteni. Ce ajutor pot primi eu de la voi, voi care îmbătrâniți neîncetat și pogorâți în groapă?
Toate darurile voastre sunt un măr cu un vierme în miezul lui. Toate veșmintele voastre sunt o pânză de paianjen de care-și râde goliciunea mea. Zâmbetele voastre sunt o afișare a întristării, prin care neputința voastră strigă către a mea după ajutor.
O, Doamne, tăria mea, cât de plăpânde sunt cerul și pământul. Iar tot răul pe care oamenii îl fac sub cer este o recunoaștere a neputinței și infirmității.
Doar cineva puternic îndrăznește să lucreze binele. Doar cel ce este hrănit și adăpat de Tine, tăria mea, este plin de tărie pentru totdeauna.
Doar cel ce doarme în inima Ta cunoaște odihna. Doar cel ce ară dinaintea picioarelor Tale se va bucura de rodul ostenelilor sale.
Copilăria mea, hrănită cu teamă și cu ignoranță, a ajuns la capăt; iar nădejdea mea în cer și pământ au dispărut. Acum eu privesc doar la Tine și mă agăț la rândul meu de privirea Ta, o, leagănul meu și învierea mea."
vineri, 14 septembrie 2012
FRÂNTURI DE SUFLET- POPA INES VANDA
Când orele-nserarii clipeau timid în geam
Nedezlegate doruri au tresărit stinghere,
A suspinat iubirea, în timp ce hoinăream
În gara fără nume ,prin cioburi de tăcere.
Se întristase frunza, că vara-i pe sfârșite,
Iar visul meu tomnatic avea doar aripi frânte,
Semnasem cu iubire pe inimi răzvrătite
Și am aprins făclia aducerii aminte.
Nu mă îmbrac cu lacrimi pentru miraje moarte
Și nu regret robia vremelnicei stihii,
Mi-e dor însă de mine, de zâmbete-nflorate,
De chihlimbare strânse cu taină-n colivii.
Dantele de înfrângeri s-au cuibărit în gene
Și porți de amăgire rămas-au ferecate,
Am îngropat Siberii în nopțile perene
Și-am încuiat sertare de îndoieli brumate.
Pe stânca nemuririi sculptez în scoică timpul,
Sădesc în mine temple, sfidând orice trădare,
Conjug divin iubirea și ard ca felinarul,
Fac legământ cu cerul și-a lui crucificare.
Când orele-nserarii clipeau timid în geam
Nedezlegate doruri au tresărit stinghere,
A suspinat iubirea, în timp ce hoinăream
În gara fără nume ,prin cioburi de tăcere.
Se întristase frunza, că vara-i pe sfârșite,
Iar visul meu tomnatic avea doar aripi frânte,
Semnasem cu iubire pe inimi răzvrătite
Și am aprins făclia aducerii aminte.
Nu mă îmbrac cu lacrimi pentru miraje moarte
Și nu regret robia vremelnicei stihii,
Mi-e dor însă de mine, de zâmbete-nflorate,
De chihlimbare strânse cu taină-n colivii.
Dantele de înfrângeri s-au cuibărit în gene
Și porți de amăgire rămas-au ferecate,
Am îngropat Siberii în nopțile perene
Și-am încuiat sertare de îndoieli brumate.
Pe stânca nemuririi sculptez în scoică timpul,
Sădesc în mine temple, sfidând orice trădare,
Conjug divin iubirea și ard ca felinarul,
Fac legământ cu cerul și-a lui crucificare.
marți, 11 septembrie 2012
RENUNȚARE
de Dori Lederer
Ca să mă mai întreb acum ce-a fost,
de Dori Lederer
Ca să mă mai întreb acum ce-a fost,
Să caut iarăşi începutul în sfârşit,
Să-ntreb mereu „de ce” şi „cum”, nu are rost
Şi nici putere n-am să mă ridic.
Să-mi amintesc de steaua ce-am atins
Nu mă ajută ca din nou să zbor,
Ci doar ca să mă sinucid în vis
Cu-otrava lacrimilor dintr-un nor.
Să-mi leg privirea-n noduri de batiste,
Ca oarbă să rămână fluturarea.
Nu va distruge porturile triste
Şi–n dar, nicicând nu voi primi uitarea.
De mor, trăi-voi veşnic cu-amintirea
Şi de trăiesc, în amintiri eu mor.
Atunci ce rost mai are întrebarea :
Să mă ridic din nou sau nu, în zbor?
Să-ntreb mereu „de ce” şi „cum”, nu are rost
Şi nici putere n-am să mă ridic.
Să-mi amintesc de steaua ce-am atins
Nu mă ajută ca din nou să zbor,
Ci doar ca să mă sinucid în vis
Cu-otrava lacrimilor dintr-un nor.
Să-mi leg privirea-n noduri de batiste,
Ca oarbă să rămână fluturarea.
Nu va distruge porturile triste
Şi–n dar, nicicând nu voi primi uitarea.
De mor, trăi-voi veşnic cu-amintirea
Şi de trăiesc, în amintiri eu mor.
Atunci ce rost mai are întrebarea :
Să mă ridic din nou sau nu, în zbor?
vineri, 7 septembrie 2012
Iubirea....
"Iubirea e tumult
E apă, foc, pământ
Iubirea-i nebunie
Solidă-mpărăție.
Iubirea e culoarea
În care doarme marea
E primul pas în viață
Un foc topit în gheață.
Iubirea e răspuns
E tot, e îndeajuns
E cearta inimii
Ce urlă prin câmpii.
Iubirea e târziu
Un plin într-un pustiu
Ea este rădăcina
În lume spală tina.
Iubirea e un cânt
Din inimi de pământ
E jarul unei nopți
Ce arde dor sub bolți.
Iubirea e tăcerea
Ce scrie învierea
E ruga celor morți
Și renăscuți în sorți.
Iubirea e copil
Adult iubind senil
Iubirea e durere
Ce naște o avere.
Iubirea e îmbăt
Din tine face Făt
Iubirea e dorință
Din ea face zeiță.
Iubirea e priviri
Zidește amintiri
Iubirea n-are chip
Din ea mă înfirip."
Iubirea-i nebunie
Solidă-mpărăție.
Iubirea e culoarea
În care doarme marea
E primul pas în viață
Un foc topit în gheață.
Iubirea e răspuns
E tot, e îndeajuns
E cearta inimii
Ce urlă prin câmpii.
Iubirea e târziu
Un plin într-un pustiu
Ea este rădăcina
În lume spală tina.
Iubirea e un cânt
Din inimi de pământ
E jarul unei nopți
Ce arde dor sub bolți.
Iubirea e tăcerea
Ce scrie învierea
E ruga celor morți
Și renăscuți în sorți.
Iubirea e copil
Adult iubind senil
Iubirea e durere
Ce naște o avere.
Iubirea e îmbăt
Din tine face Făt
Iubirea e dorință
Din ea face zeiță.
Iubirea e priviri
Zidește amintiri
Iubirea n-are chip
Din ea mă înfirip."
miercuri, 5 septembrie 2012
Daca...
poezie [ ]
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Joseph Rudyard Kipling [Rudyard_Kipling
Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,
Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,
Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,
Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,
Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,
Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,
Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,
Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!
poezie [ ]
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Joseph Rudyard Kipling [Rudyard_Kipling
Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,
Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,
Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,
Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,
Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,
Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,
Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,
Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)