‎"A fi puternic înseamnă a iubi pe cineva în linişte. A fi puternic înseamnă să radiezi de fericire atunci când eşti trist. A fi puternic înseamnă să ierţi pe cineva când nu merită iertarea. A fi puternic înseamnă să aştepţi atunci când nu se aşteaptă nici un răspuns. A fi puternic înseamnă a rămâne calm într-un moment de disperare. A fi puternic înseamnă a zâmbi atunci când vrei să plângi. A fi puternic înseamnă a arata bucurie când nu o simţi.A fi puternic înseamnă a consola pe cineva când cel care are nevoie de consolare eşti tu. A fi puternic înseamnă a face pe cineva fericit chiar dacă tu ai inima frântă. A fi puternic înseamnă a avea încredere în cineva care nu pare a fi vrednic de încredere! De aceea chiar dacă viaţa e destul de dificilă, a iubi înseamnă a fi puternic!" (...)

Air - Bach

‎"Este nevoie de mai mult spirit ca să elimini un cuvânt decât ca să-l foloseşti."

Paul Valery în Scrisori către câţiva

CHIPUL MÎNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GîNDIREA LUI MIHAI EMINESCU

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

In memoriam pr.prof. dr.Constantin Galeriu*
Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu „Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa –filosofice, artistice, ştiinţifice, - a receptat neîndoielnic, o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profiunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gîndul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi pe cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în visteria inimii şi a cugetului său. Încît, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mîntuitorului, făcîndu-seasemenea omului gospodar care scoate din visteria sa , noi şi vechi (Matei 13, 52). Din visteria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescu s-a străduit cu har şi prinos, îndemnînd: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gîndire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfîrşitului veacului trecut, sînt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adînc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci cînd nota pe una din paginile caietelor sale, că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-a aflat pe lîngă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian(1) şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curînd, Profesorul Virgil Cândea(2), pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrîuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut Verena...”, „Gelozie”, unde întîlnim termeni şi expresii comune: „nălucire”, „idol”, „împătimire”, „împietrit” „cămaşa tristei inemi”, „ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gîndirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.
În altă parte, versul „A ochilor privire ca mîna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 [de] mîini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mîntuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mîntuitor / Şi Domn al oştirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adîncul fiinţei sale, care este cea a neamului, auzim parcă strălucind, invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” [Ms.2255, 793]. Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui.
De aceea ne zicem şi noi ca Titu Maiorescu:Dacă ne-ar întreba cineva: „A fost fericit Eminescu?”, am răspunde : „Cine e fericit?” Dar dacă ne-ar întreba: „A fost nefericit Eminescu?”, am răspunde cu toată convingerea: „Nu!” Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plîngerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie.
Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrîuririle duhului timpului său - evocate deja - credinţa profund ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, pînă la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii.
Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atît de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în manifestarea credinţei este semnul sigur al profunzimii ei. La interferenţa, pradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit - „Eu rămân ce-am fost, romantic” - a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizic[e], nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţă / Adîncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”(3).

Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine, conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, cînd „credinţa” a fost înlocuiă cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decît cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”, dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi, trist şi rece”, „Noi nu credem în nimic” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mîntuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era[u] vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mîna mea copilă pe-ochiul sînt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”(4). Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern cum: „Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornint şi din orizontul secularizat al timpului său, cînd „gîndirea se aprinde ca şi focul cel de paie / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.
Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu[,] Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual - ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipătrit Chipul Celui după care am fost zidiţi - Chipul lui Dumnezeu.
Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”(5). Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el, la marele praznic al M[ă]năstirii Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfînta Fecioară şi Mamă este protectoarea M[ă]năstirii construită de Ştefan cel Mare. În această zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”(6). Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el „trecutul nostru nu este decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii şi civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Iisus Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. „Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormîntul creştinului pios, al românului mare”.
Cu acest crez puternic, tînărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: „în calea tuturor răutăţilor”. Era o conştiinţă animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţămîntul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă in 1879(7), atît de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întîi chemat”. Primele versuri: „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sîmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mîine, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe cînd pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Era din rîndul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur...”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gîndul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existernţa unui singur Principiu fundamental numit Unul - care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: „Pe cînd erai Tu singur...”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare[,] Părinte, „Altfel numai Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc!/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!” Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului...”. Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mîntuire, / Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii”. În sfânta Liturghie ortodoză există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă sfînta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adîncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adîncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adînc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel. „Iar celui ce cu pietre mă va lovi în faţă, / Îndură-Te, Stăpîne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugăndu-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic. 
Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui Hristos, a morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta-al iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tînăr fiind, dar cu o rară maturitate de gîndire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostru - credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectînd neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă...”(8), publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul e scris pentru marele praznic al Învierii-Paştile, cînd, precum scrie el, „duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormînt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicîndu-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mîine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mîntuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr[,] Hristos Domnul nostru, moare şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. De aceea orice act creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea găsim germenele vieţii şi rodul împlinirii.
Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune; „Iată, două mii de ani aproape, de cînd biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”(9). Mai mult, poetul, de data aceasta gînditorul, cu excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha - observă Eminescu - viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atîta influenţă, n-au ridicat atîta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blîndului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mîntuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mîndrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerînd de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mîndrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sîmbure de adevăr care dizolvă adînca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bîntuie natura întreagă”(10). Mărturie adînc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mîntuirii Lui prin iubire, este profundă, deplin umană. Toate aşa-zisele înrîuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea : „Calea, Adevărul, Viaţa!” prin iubire.
Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine, acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum, arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătînd instinctele şi pornirile pămînteşti din sine”(11). Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale, 

şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul - „chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor...în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problmei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine...Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dînd mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”(12). Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclamă Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa lui Hristos ca model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai profund-existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului, are valoarea întregimii existenţei şi vieţii.
Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfînt al harului în care lucrează Semănătoruil divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens; „Dacă sîmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarinenul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţe artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”(13). Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu incheie această expunere, cu belşug de lumini ca şi scînteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelatorului nostru nu ni se cer decît în momente excepţionale, nu se cer decît de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”(14).
Dar dacă Eminescu arată o atât de adîncă înţelegere a jerfei, în primul rînd a Mîntuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză. „Şi iarăşi bat la poartă...”evocat pînă acum, şi celîlalt poem, poezia „Învierea”(15).
Amândouă răsar din acceşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte-înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881 - „Şi iarăşi bat la portă” - apare lin icoana lui Hristos „ astăzi încă în mormânt, pentru ca mîine să se înalţe din giulgiul alb...” în poemul „Invierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, / Cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica Viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri
Cîntând Aliluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea e ca moartea de tare” (Cîntarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte cînd afirmă „ importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”(16); veşnic renăscînde tocmai în puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase.
Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gînduri pascale din 1881 : „Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşulor noştri străbuni”(17). Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit :„Cu voi sînt în toate zilele pînă la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostrui a Mîntuitorului şi a mesajului Iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut, atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei?
Într-adevăr, precum a fost caracterizat drept „om deplin al culturii româneşti”, Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare, că dimensiunea creştină reprezintă fondul adînc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos.
Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu” invocarea lui se înalţă în Duhul pînă la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem.
În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şir de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posteritşţii acest catren:
Atîta foc, atîta aur
Atîtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat Părinte!
Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”.
Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sînge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului. „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină”(18).
Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la schitul de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtînd încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cîntecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa[,] la Sfânta Liturghie[,] să fie mereu pomenirea numelui său.

Text stabilit şi prezentare de Bogdan-Lucian Stoicescu

Noapte buna si pace in inimi!

Prima femeie inginer din Europa-o romanca in anul 1912

In anul 1912, presa europeana si cea din Romania consemnau ca pe o stire de senzatie evenimentul absolvirii studiilor si obtinerea titlului de inginer la Charlottemburg de catre o femeie.  Pentru a ilustra mentalitatrea oamenilor vremii si impresia facuta de aceasta fapta, reproducem cateva fraze din ziarul "Minerva", aparut in acelasi an, care, la rubrica "Cronica feminina", sub titlul "Prima romanca inginer", scria:  "Cine a spus ca femeia nu este capabila de munca intensa si serioasa s-a inselat desigur. O compatrioata a noastra, d-ra Elisa Leonida,  in loc sa studieze literele sau medicina, sau mai rau, dreptul, a studiat ingineria la Charlottemburg. In inginerie viitorul femeilor e mare, d-ra Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examanul final, obtinand diploma de inginer. Dansa este prima femeie inginer din tara noastra si din Germania. Transmitem felicitarile noastre tinerei inginere si speram ca exemplul domniei Sale sa fie urmat si de alte femei din tara noastra, care astazi se ingramadesc la facultatea de litere, sporind proletariatul licentiatilor in litere, candidate in viata la posturi de copiste sau, mai rau, dactilografe."

 

Elisa Leonida Zamfirescu Un ideal implinit   Elisa s-a nascut la Galati, in ziua de 10 noiembrie 1887, intr-o familie cu multi copii. Tatal ei, Atanase Leonida, a fost ofiter de cariera; mama, Matilda Gill, fiica unui inginer de origine franceza, casatorit cu o romanca din Reghin.   Fratii s-au ajutat unii pe altii pentru a realiza o cariera intelectuala. Unii au ajuns cunoscuti publicului, dar nu s-au imbogatit. Lucrand in serviciul statului, cu salarii bugetare, au lasat in urma lor opere admirabile. Dintre acestia amintim numai pe: Gheorghe Leonida, care a studiat sculptura in Italia si apoi in Franta, a colaborat cu sculptorul Landowsky la statuia celebra a lui Crist, plasata pe Capo d'Asuchero din Rio de Janeiro, a carui figura a conceput-o. Operele lui se gasesc la Muzeul de Arta din Bucuresti si la castelul Bran.  A fost laureat cu Grand Prix - Franta 1922; Adela, medic oculist, a fost directoarea spitalului "Vatra Luminoasa";

Dimitrie Leonida a devenit inginer energetician, o figura stralucita a tehnicii romanesti, proiectant de baraje, creator alMuzeului Tehnic care ii poarta numele, laureat al Premiului de Stat.  Elisa Leonida a facut scoala primara la Galati si a absolvit liceul la Scoala Centrala din Bucuresti. Nepoata de inginer, fratele mai mare fiind tot inginer, a avut ambitia sa demonstreze ca si fetele pot imbratisa o cariera tehnica.   Absolventa a liceului clasic, face un prim pas spre viitoarea cariera, prin a a da examene de diferenta si a absolvi sectia reala, la liceul Mihai Viteazul.   Nu a fost insa admisa la Scoala de poduri si Sosele Bucuresti (Politehnica actuala), datorita prejudecatilor vremii.   Infruntand toate piedicile, pleaca la Berlin in anul 1909 si se inscrie la Academia Regala Tehnica din Berlin, scoala de traditie de la Charlottemburg, devenind prima femeie studenta a acestui asezamant, pe care il absolva in 1912. Devine prima diplomata cu titlul de inginer din Germania si Europa, implicit din Romania, unde isi va desfasura activitatea. Urmare a cercetarilor, s-a ajuns la concluzia ca nici o femeie nu a obtinut acest titlu inaintea ei.   Dar si la Berlin a avut de infruntat prejudecatile si piedici din partea colegilor si profesorilor. Unii profesori au ingaimat nauciti proteste; se intrebau: "In politehnica o studenta?" (Politehnica din Berlin); "Cine a mai auzit asa ceva?!"

 

Rectorul s-a simtit obligat sa-i atraga ferm atentia ca "nu cumva sa dea prilej de nemultumire, ea fiind un caz aparte".  La cererea ei de inscriere, decanul Hoffman s-a lasat convins cu greu, invocand ca argument chemarea esentiala a femeii, cei trei K - Kirche, Kinder, Kuche (biserica, copiii, bucataria).   Colegii nu au primit-o la balul bobocilor.   Acelasi decan, in timpul studiilor si in laboratoare, o ocolea, ignorandu-i prezenta.  Profesorul Schubert, care preda un curs de masini, cand a vazut-o in amfiteatru, a strigat iritat: "La bucatarie, acolo-i locul femeilor, nu la politehnica".  Cu rabdare, cu darzenie si cu silinta a transformat prejudecatile, ostilitatea si privirile batjocoritoare in admiratia generala si chiar a decanului Hoffman, care, inmanandu-i diploma, declarat, printre altele: "Die Fleissigste der Fleissigsten (cea mai silitoare dintre silitori).  Inceputurile activitatii ingineresti   Intoarsa in patrie, este angajata la Institutul Geologic, initial ca asistenta extrabugetara.  Dupa putin timp a inceput primul razboi mondial. Cu riscul vietii, merge pe front, unde desfasoara o intensa activitate in cadrul organizatiei "Crucea Rosie", ajutand la diminuarea suferintelor soldatilor raniti. I se incredinteaza chiar conducerea unor spitale de campanie in apropiere de Marasesti si a fost decorata cu ordine si medalii romanesti si straine, pentru activitatea sanitara.  In anul 1918 se casatoreste cu C. Zamfirescu, inginer, doctor in chimie, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu. Casatoria are loc pe front, in comuna Ghidiceni, unde sotii s-au cunoscut.   Revine dupa front in anul 1920, la Institutul Geologic, unde va conduce un laborator de analize, in care a elaborat metode originale, rationalizari, a introdus tehnici noi si a efectuat studii importante, toate avand ca scop cunoasterea bogatiilor subsolului patriei noastre.    Aportul tehnic si stintific original  In anul 1948, activitatea Institutului Geologic ia amploare. Desi indeplinea conditiile de pensionare, isi continua activitatea, organizand din micul laborator, cu cativa chimisti, douasprezece laboratoare cu un personal numeros. Participa cu entuziasm la dezvoltarea acestei activitati, pe care o conduce cu competenta. Astfel, a adus o contributie deosebita la progresul economiei nationale si la afirmarea stiintei romanesti, prin lucrarile sale originale, sustinute la congrese, simpozioane si publicate.   Sub conducerea sa, laboratoarele au realizat un volum de 85000 analize, care poarta girul semnaturii sale pe buletine.   In lunga sa cariera s-a preocupat de analize de ape potabile si minerale, petrol si gaze, carbuni, bituminide solide, roci de constructie si de prepararea minereurilor. A executat numeroase cercetari, ale caror rezultate au fost publicate in seria "Studii economice", editata de Institutul Geologic. Mentionam numai cateva dintre acestea: Studiul extragerii potasiului din glauconite; Studiul determinarii germaniului in carbuni si minereuri; studiul pamanturilor decolorante din R.P.R.; Valorificarea gazelor din craking; aditivi pentru uleiurile minerale pe baza de rasini acrilice; Studiul compozitiei chimice a titeiului in R.P.R.; Studiul bauxitelor din Muntii Apuseni.   A studiat si a redactat norme si standarde de stat pentru analize, valabile si in prezent.   Multi dintre specialistii care aveau nevoie de rezultatele analizelor, de o indrumare sau de un sfat profesional, o gaseau de dimineata pana seara la orele 20-21, in laborator, impartasind din bogata sa experienta in domeniul compozitiei chimice a substantelor minerale, indicand cele mai adecvate metode de analiza si moduri de valorificare a rezultatelor.Dar printre multiplele sale preocupari, a dat o deosebita atentie formarii personalului, acupandu-se atat de tineri chimisti, dar si de laboranti si muncitori, contribuind la ridicarea nivelului lor stiintific si profesional prin cursuri si indrumari zilnice. muncitori, contribuind la ridicarea nivelului lor stiintific si profesional prin cursuri si indrumari zilnice.   Ca profesoara de fizico-chimie la liceul Pitar Mosdin Bucuresti, a reusit sa se apropie sufleteste de elevele sale, carora le-a lasat o amintire nestearsa si le-a insuflat dragostea pentru stiinta.   Activeaza pana la 1 mai 1963, iesind la pensie la varsta de 75 de ani. Ca o trasatura a caracterului sau nobil, este de remarcat faptul ca, desi avea dreptul de a cumula pensia cu slariul de la varsta de 52 de ani, renunta la pensie, optand numai pentru slariu, aducand statului o economie de aproximativ 300.000 lei (valoare estimata in 1963).   A fost prima femeie membra AGIR si membra a Asociatiei Internationale a Femeilor Universitare, in cadrul careia a adus o contributie esentiala privind cunoasterea activitatii femeilor din tara noastra.  Ca personalitate recunoscuta, a luat atitudine fata de inarmare, adresand un protest competent si justificat comisiei de dezarmare de la Lancester House din Londra, insistand asupra pericolului armei atomice.   In timpul vietii, nu de putine ori activitatea sa a fost adusa la cunostinta publicului larg prin mijloacele de presa, atat din tara cat si din strainatate.   In ziarul "Romanul American", nr. 14/8 martie 1960, a aparut un articol care se refera, printre altele, si la exemplara sa viata de familie, ca sotie si mama a doua fete, devenite una profesoara si alta inginer.   Activitatea ei a fost recunoscuta si prin ordinele si medaliile cu care a fost decorata. De la trecerea in nefiinta, in fiecare an, presa si Televiziunea Romana au reamintit despre ea. La initiativa Confederatiei Nationale a Femeilor din Romania, anul trecut a fost instituit premiul care ii poarta numele si se acorda pentru merite in domeniul stiintei si tehnicii unor personalitati feminine.   La Muzeul Tehnic si la Muzeul National Geologic sunt panouri din care vizitatorii pot afla biografia si realizarile primei femei inginer. O strada din Bucuresti, sectorul 1, ii poarta numele.  La 25 noiembrie 1973, in varsta de 85 de ani, a incetat din viata aceea care a fost prima femeie inginer, o ilustra personalitate a stiintei si tehnicii care si-a dedicat intrega viata slujindu-si cu dragoste patria, contribuind prin munca sa la cunoasterea si valorificarea resurselor subsolului romanesc.

Bonnie Tyler Live Total Eclipse of the Heart 1984 Grammy's

Intoarce-te! Intotdeauna, iar apoi ma simt singura
Si tu nu vii niciodata langa mine…
Intoarce-te! Intotdeauna, iar apoi obosesc putin
Ascultand sunetul lacrimilor mele…
Intoarce-te! Intotdeauna, apoi devin putin nelinistita
Ca cei mai buni ani ai nostrii s-au dus…
Intoarce-te! Intotdeauna, iar apoi devin putin ingrozita
Dar iti vad in ochi privirea…
Intoarce-te, ochi luminosi! Intotdeauna, apoi sunt distrusa…
Intoarce-te, ochi luminosi! Intotdeauna, apoi sunt distrusa…

Intoarce-te! Intotdeauna, apoi devin putin nelinistita
Si visez la ceva salbatic…
Intoarce-te! Intotdeauna, apoi sunt putin neajutorata
Si ma intend ca un copil in bratele tale…
Intoarce-te! Intotdeauna, apoi devin putin suparata
Si stiu ca trebuie sa ies sa plang…
Intoarce-te! Intotdeauna, apoi devin putin ingrozita
Si iti vad in ochi privirea…
Intoarce-te, ochi luminosi! Intotdeauna, apoi sunt distrusa…
Intoarce-te, ochi luminosi! Intotdeauna, apoi sunt distrusa…

Si am nevoie de tine acum, in noaptea asta
Am nevoie de tine mai mult ca oricand
Si daca doar m-ai strange puternic in brate
Vom ramane imbratisati pentru totdeauna!
Si am face sa fie mai bine
Pentru ca niciodata nu vom gresi!
Impreuna o s-o ducem pana la capat!
Dragostea ta e ca o umbra peste mine tot timpul…
Nu stiu ce sa fac, sunt mereu in intuneric
Traim intr-un butoi de pulbere
Ce scoate scantei…
Am nevoie de tine cu adevarat in noaptea asta!
Etarnitatea va incepe in noaptea asta!
Etarnitatea va incepe in noaptea asta!

Odata, candva, m-am indragostit
Acum doar sunt distrusa…
Nu pot face nimic
O eclipsa totala a inimii.
Odata, candva, era lumina in viata mea
Acum e doar dragoste in intuneric…
Nu pot face nimic
O eclipsa totala a inimii.

Intoarce-te, ochi luminosi! Intotdeauna, apoi sunt distrusa!
Si am nevoie de tine acum, in noaptea asta!
Si am nevoie de tine mai mult ca oricand!
Si daca doar m-ai strange puternic in brate…
Vom ramane imbratisati pentru totdeauna!
Si am face sa fie mai bine
Pentru ca niciodata nu vom gresi!
Impreuna o s-o ducem pana la capat!
Dragostea ta e ca o umbra peste mine tot timpul…
Nu stiu ce sa fac, sunt mereu in intuneric
Traim intr-un butoi de pulbere
Ce scoate scantei…
Am nevoie de tine cu adevarat in noaptea asta!
Etarnitatea va incepe in noaptea asta!
Etarnitatea va incepe in noaptea asta!

Odata, candva, m-am indragostit
Acum doar sunt distrusa…
Nu pot face nimic
O eclipsa totala a inimii.
Odata, candva, era lumina in viata mea
Acum e doar dragoste in intuneric…
Nu pot face nimic
O eclipsa totala a inimii.

O eclipsa totala a inimii.

Intoarce-te ochi luminosi!
Intoarce-te ochi luminosï!
Intoarce-te!

Beethoven "Für Elise" Valentina Lisitsa Seoul Philharmonic

Femeia in arta si in viata

Victorita Femeia in arta si in viata Rafaelo-Femeia cu val Santi Raphael - Femeia cu val -1516. Este unul dintre cele mai frumoase portrete feminine din istoria artei. Model pentu aceasta pictura a fost Margherita Luti, fiica brutarului din Siena si iubita pictorului in perioada 1515-1519. Tanara a fost in mod evident model si pentru numeroase Madone realizate de Raphael. Ilustrand o femeie care poarta val si vesminte somptuoase, pictura intruchipeaza calitatile marelui maestru al Renasterii: controlul asupra culorii precum si o serenitate care contrasteaza cu stilul mentorilor sai sau cu cel al icoanelor realizate in epoca. Peter Paul Rubens - Portretul Suzannei Fourment. "O frumusete eleganta" de William Clarke Wontner (1857 - 1930) Iubita, sotie, mama, bunica, prietena, artista, om de stiinta, femeie... si ar mai fi multe. Picasso a vazut femeia fatala si multifatetica, Dali a vazut-o atat de complexa incat a renuntat a mai intelege fiecare particica in parte si a iubit intregul. Femeia insa ramane sotie si mama inainte de toate. "Portret de femeie "-Dimitrie Berea "Cap rafaelesc explodand" Salvador Dali "Tanara sotie" (1840) de Alexei Vasilievich Tyranov (1801- 1859) Marie Antoinette à la Rose" - Élisabeth Vigée-Lebrun (1755 - 1842)

Llove story-Beethoven

Mi-e dor de ea...

Mi-e dor de ea Ion Banuta  Mi-e dor de ea ca nimanui Ca unui vechi nomad de drumul lui Port rani adânci în ochi si-n trup, Vesmintele de-argint le rup. Astept trecutele iubiri, Conturul bratelor subtiri Si parul amintind de ploi, Si vechea urma din noroi. Dar urma ei s-a sters demult De cine azi sa prea-ascult? De vântul ce-mi închide usi De greieri sau de carabusi? Mi-e dor de ea ca nimanui Ca unui vechi nomad de drumul lui Port rani adânci în ochi si-n trup, Vesmintele de-argint le rup.

OVIDENIILE

Ovidenia sau Ovodenia este numita in popor intrarea in Biserica a Maicii Domnului, praznuita azi, 21 noiembrie. Este ziua in care Ioachim si Ana au dus-o la Templu pe fiica lor, Maria, in varsta de 3 ani, si au incredintat-o preotului Zaharia. Aici a ramas Preacurata Fecioara timp de 12 ani. Dupa ce a parasit Casa Domnului, Maria a fost logodita cu ruda sa, Iosif. Numele ei are mai multe semnificatii si sinonime: Mare Amara, o referire la viata plina de incercari si amaraciuni a Fecioarei (nasterea intr-un staul, in frigul iernii, fuga cu pruncul din Egipt, durerea de a-si vedea Fiul batjocorit si rastignit pe cruce); Steaua Marii, deoarece este considerata o stea luminoasa pe cerul vietii; Preacurata, Sfanta, Imparateasa, asa cum o cinstesc crestinii in rugaciunile lor; Stapana noastra Nascatoare de Dumnezeu, Pururea Fecioara Maria; Madona, Maica Vietii, Maica Luminii. Sarbatoarea de azi indeamna femeile sa iubeasca virtutile crestine, sa fie pline de smerenie, de blandete, de bunatate. In folclorul popular, se spune ca azi se deschid cerurile, iar animalele vorbesc. Se fac praznice pentru cei care au murit de moarte naprasnica, scrie Irina Nicolau in Ghidul sarbatorilor romanesti. Usile si ferestrele sunt unse cu usturoi, nimeni nu munceste si se dau de pomana cani cu apa sau braga, lumanari si colacei.

Dumnezeu departe e de tine...

Sa nu-ti doresti de mine sa-ti mai amintesti,
Sa nu ajungi iubirea-mi sa ti-o mai doresti!
La crudele-ti cuvinte si-n vis sa te gandesti,
In ziua cand spre mine vei mai dori sa pornesti!


In cautarea adevarului s-alergi,
Pentr-a ta  inima nimic sa nu culegi.
Sa-ti fie dor de al meu vers,
Si obligat sa fii, sa nu te poti opri din mers.


Sa-ti amintesti cat eu ti-am fost de-aproape,
Chiar si asa cat eram de departe.
E mai mult ca posibil asta sa-ti doresti,
Si-atunci pe mine sa nu ma mai gasesti.


Sa-ti simti inima pustie,
Sa vrei sa crezi si sa nu poti, c-asa a fost sa fie,
Caci Dumnezeu departe e de tine,
Acum cand nu mai sunt eu langa tine! 


Camelia Ciobanu

Plangeai ca nu-ti simti sufletul iubit...

Cand am avut senzatia unei fericiri fara egal,
Am inghetat in fata ochilor tai reci.
Imi aruncai cuvinte cu si fara inteles,
Si-am realizat ca te-am pierdut...adevarat calvar!


Ne-am despartit mai rau ca doi straini,
Eu departandu-ma cu lacrimi mari pe maini.
Nu pot, nu vreau sa stiu ce-ai simtit tu,
Ma-ntreb daca stii...mi-ai sfasiat sufletul!


Nu-i prima oara cand inima ma-nseala,
Ma sperie ce simt, inima-mi este goala.
Trec printre oameni si nu mai simt nimic,
Ca tu n-ai inteles a mea iubire,doare amarnic.


Au trecut zile bune de la acea seara,
Cand pot sa scriu despre noi doi e prima oara.
Sunt ganduri sentimente atat de triste,
Dar tu  nu vei mai primi acum de veste!


In libertatea pe care nimeni n-a-cercat sa ti-o-ngradeasca,
Poate te simti ferice privind o floare-n glastra.
Ea in  lipsa-ti a crescut, a inflorit,
Dar sub suflul cuvintelor tale acide...a murit!


Plangeai ca nu-ti simti sufletul iubit,
Poate totul ti se-ntampla pentru ca e...mic!
Un suflet mare nu ar fi putut rani asa adanc,
Asta-i tot ce-mi trece-acum prin gand.


Mereu in viata vor ramane intrebari fara raspuns,
Le cautam zadarnic si sfarsim in plans.
Sufletele unora dintre noi, muritorii,
Sunt mari abisuri si contradictorii.


Mi-am dovedit ca pot sa fiu constanta in iubire,
Iar Dumnezeu mi-a dat o trista despartire.
Pedeapsa parca pentru capacitatea de-a visa, spera,
Ma-ntorc spre tine Doamne cu toata amaraciunea mea.!


Mi-as dori ca oamenii sa devina "lumini" arzande mereu,
Nu focuri de-artificii cum au fost pentru sufletul meu!
Sa nu le planga inimile niciodata cum  mie-mi plange 
Sa fie forte mari,  ce nu se pot infrange.
Sa nu fie vinovati pentru nefericirea nimanui,
O viata frumoasa si demna ...sa fie visul oricui!


Camelia Ciobanu

Divină-i arta de-a uita!

Zvârle-ţi povara-n adâncuri!
Dă, omule, uitării totul!
Divină-i arta de-a uita!
De vrei să zbori,
De vrei să vieţuieşti în slăvi:
Azvârle-ţi greutatea-n mare!
Iat-o: aruncă-te pe tine-n mare!
Divină-i arta de-a uita!

poezie de Friedrich Nietzsche

Firilor vulgare toate sentimentele nobile, generoase li se par nepotrivite şi de aceea, în primul rând, de necrezut; fac cu ochiul când aud de aşa ceva, părând a vrea să spună: "pesemne că există totuşi un avantaj oarecare, nu poţi vedea prin toţi pereţii"; ele sunt bănuitoare faţă de cel nobil, ca şi cum acesta şi-ar căuta avantaje pe căi lăturalnice. Dacă se conving într-adevăr de absenţa intenţiilor egoiste şi a câştigurilor personale, atunci cel nobil le apare ca un soi de nebun - îi dispreţuiesc bucuria şi râd de strălucirea ochilor săi.

Friedrich Nietzsche în Ştiinţa voioasă

Asteptarea(muzica Chris Spheeris )

Versurile poeziei mele, "Asteptarea" s-au bucurat de aprecierea voastra.Sper sa va incante si clipul.Va doresc vizionare placuta!
Noapte buna!

M-am dus pana la cer...

Revad cu ochii mintii totul, prima-nbratisare,

Si-apoi a ta privire, cea din departare.

Si cei trei trandafiri, si-a mea uimire.

A fost un sentiment frumos, o nemurire. 

Imi canta inima de bucurie,era viata,

M-am dus pana la cer…avandu-te in fata.

Cu sufletel strans ti-am vorbit de iubire,

Si nu stiam atunci …urma o despartire

Poate doar pentru ca traiam…o prima intalnire

Si steaua lor,departe lacrima,

Pentru ca ea doar ea stia,

Spre ce an greu destinul,

De fapt ii  conducea.

„A fost destin sau intamplare?

Ori poate o prea grea-ncercare?

Gandeste trista steaua lor,

In neobositu-i zbor.

Caci ei sunt despartiti acum.

Pe doua drumuri far un punct comun.

Cu inimile indoite de regrete,

Se-ndreapta spre-un alt an

Dar pe-ndelete.

Vor mai avea aceste drumuri oare,

In asta viata un alt punct comun?

Privesc spre steaua lor

Cu maxima-ntristare.

E doar o intrebare.....plec acum.,

Nu-i parasi stralucitoare stea,

Calauzeste-i cu lumina ta,

In ochii lor se desluseste …dragostea!

Camelia Ciobanu

Holograf - N-am iubit pe nimeni