miercuri, 30 martie 2011

Poti sa-mi culegi poemul...


Poţi să-mi culegi poemul şi să-l duci

iubitei tale, care nu ştie decât c-ar putea spune
te iubesc; şi puteţi râde împreună
de poemul meu şi să spuneţi: O, e ciudat,
o, ciudat mai e acest poem despre libertate,
şi ciudate-s aceste cuvinte care-au liberat
mâinile, piepturile şi limbile noastre
şi ne duc spre îmbrăţişare, e ciudat
să fii liber şi să iubeşti cu minţi pline de bucurie,
cu căldura visului acestui poet care şi-a aruncat
simţămintele sale în vântul noptii,
o, ciudată-i această odă adusă minunii
şi-acest poem despre noi doi care-am găsit
crini roşii şi trandafiri albi în mâinile 
vântului de noapte ca să îmbine o coroană-nflorată
în jurul amândorura. Poţi să-mi culegi poemul
şi să-l iei de aici; eu nu-l cunosc.
(Jon Oscar)

marți, 29 martie 2011

♥♫ Enchantment - CHRIS SPHEERIS♥♫

Exista un bine pentru fiecare rau...


Am învăţat că numai iubind poţi aduce lumii în care trăieşti speranţa  care înnobilează spiritul şi îl face mai puternic.

În întuneric paşii se rătăcesc undeva şi gândul  simte povara atâtor clipe dornice de adevăr. 
S-a făcut lumină, o lumină care îmbracă  totul în diafan şi nostalgie. Binele luptă împotriva răului cu singura arma curajoasă care există.

Binele universal la care aspiră  omul care n-a suferit transformarea în bestie.

Omul de azi şi de ieri stăpân pe faptele sale, devotat misiunii pe care o are într-o lume ostilă încorsetată de griji cotidiene, mai puţin dispusă să privească  la semenul său.

Dumnezeu n-a uitat omul dar omul l-a uitat pe Dumnezeu, pentru că  puterea îi dăruieşte aura falsă a superiorităţii închipuite.

Iubirea e singurul sprijin într-o lume agoniei a drogului învăluit în  halucinaţii  a  sentimentului pierdut în neant.

Am învăţat că  iubind, golul se încarca de semnificatia plinului, visul devine realitate, omul se apropie de oameni cu toleranţă si înţelegere Lumina  dăruieşte lucrurilor contur şi alungă întunericul, universul  tresare zâmbind în mii de înţelesuri şi suspine.

Omul a păşit  în umanitate fără teama că  va fi respins, sensibil la idealurile sale.

Există un bine pentru fiecare rău.

Răspunzi urii cu iubire.


Pământul se mai învarte o dată şi încă o dată  cu apele cu munţii şi câmpiile sale, fiii îşi sărută părinţii şi bunicii nepoţii, noaptea   aleargă spre zi cu stelele sale. Atunci putem spune că am trăit într-o viaţă   cu  demnitate şi modestie cu un suflet năvalnic, mereu tânar şi înţelept.


Iubind, ne desăvârsim în încercarea de a deveni fiinţe umane...


(Monica Sumalan)

Tainicul dor...


 Vultur regal la orizont. 
 cenuşa
îndiguitorului este dusă în rafale de vânt,
atrasă fiind  de câmpul magnetic al unei iubiri de
 

început.
 
de niciun somn pângărită,
marea
aleargă încoace si-n colo
spre
al împăciuirii ţărm.
 
sfâşiere de stânci;
seminţe de fulgere risipite pe solzi argintii de ape;
soarele Sulmonei ochii pleacă,  mângâiat doar de 

tainicul dor.
 
coloane de aripi se deschid deasupra corabiei;
migraţia alcionilor inundă cerul;
talazuri-
răsturnate din amfora exilului,
îngustează drumul.
 
douăsprezece noduri la batistă,
douăsprezece suspine,
douăsprezece spaime
la pieptul poetului.
 
alungat de Imperiu,
vine pe intuneric
la
Pontul Euxin.
un astru strălucitor
are zidit
 pe
 frunte.

(Publius Ovidius)

Daca as sti...



Într-o tăcere desăvîrşită s-a petrecut
fapta, nimeni nu suspecteză trandafirul,
revoluţia poate izbucni în fiecare loc ascuns privirii –
unele iubiri se nasc datorită acesteia.
Dacă aş şti pentru ce se află în faţa mea
un ochi secret şi pentru ce îmi răscoleşte sufletul…
imaginea ochiului nu se şterge uşor –
unii rebeli se nasc datorită acesteia.
Desenez ploaia pe cer,
un porumbel uitat pe acoperiş
iar dacă mai există suflare în condeiul meu
unele vieţi se nasc datorită acesteia.
Ieri, pe pajişte, m-am reîntîlnit cu mine însumi
şi dacă primăvara îmi încălzeşte oasele
se datorează acesteia.
(Tozan Alkan)


Sunt doar un barbat...


O dimineaţă de chihlimbar,

în visul tău iarăşi corăbii plutesc –
exişti între a pleca şi a rămâne,
la intersecţia drumului bătătorit
pe buze tremură cuvintele rănite.
Timpul îşi mîngîie părul mai mult alb
apoi se tranformă în femeie.
Lumina, prima ta iubire, licărire, încă puţină licărire…
De-acum eşti clişeul păcatului,
reflectarea oglinzilor sparte,
pentru aceasta numele tău nu se va afla
în cărţile sfinte.
Dacă ne întoarcem la poem îi onorăm existenţa –
un oraş cu tot ce poate avea în el,
o gură discretă sorbind cuvintele,
un cal alb precum un rîu.
Între Eufrat şi Tigru sunt doar o rotiţă,
un bărbat lipsit de toate drepturile.
(Tozan Alkan)

luni, 28 martie 2011

O lacrima...



De-ar fi să-ţi împărţeşti odată
Tu bogăţiile ce ai,
Din toate darurile tale,
Ţi-aş cere-o lacrimă să-mi dai.

Mi-ai da atunci un strop de suflet,
Ce din adâncuri îmi răsare,
Căci numai din adâncul mării
Se pescuiesc mărgăritare...

(Octavian Goga)

Pe ce vioara suntem instrunati...?


Cum să-mi împiedec sufletul 
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?
(Reiner Maria Rike)

Lasati-ma sa plang!


Lăsaţi-mă să plâng! Încercuit
De noapte, în pustiul fără margini
Cămile dorm şi cei care le mână.
Tăcut veghează-armeanul socotind.
Iar eu, alături, milele socot
Cari de Suleica mă despart; revăd
Supărătoate, lungile-ocolişuri.

Lăsaţi-mă să plâng! nu e ruşine!
Bărbaţii care plâng, sunt buni.
Doar şi Achille-a plâns pentru Brizeis!
Jelit-a Xerxes oastea neînfrântă.
Pe cel iubit ce singur moartea-şi dete
Îl plânse Alexandru.
Lăsaţi-mă sa plâng! sub lacrimi colbul prinde viaţă,
Iar musteşte.
(Goethe)

La tine ma gandesc...


La tine ma gandesc cand valu-n soare,
Pe mări sclipeşte,
Când licărul de lună, din izvoare
Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare
Colb se ridică.
În bezne, când drumeţul pe cărare
E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă
De val, în ropot
Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,
E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,
Sunt lângă tine.
Apune; stelele-n curând vor arde.
De-ai fi la mine!
(Goethe)

Esti asa frumoasa!

Taina sufletului meu...



Sufletul… e, probabil, crucea fiinţei mele.Vorbesc adesea despre el ca şi cum ar fi alter-ego-ul meu, cînd, în fond, eu sînt sufletul meu. “Duh este Dumnezeu” (Mt.4, 4), iar eu, icoană a alterităţii personale absolute, sînt tot spirit, întocmai ca Cel Care mi-a dăruit mie chipul şi asemănarea Sa.Că sînt suflet întrupat, asta mă face om, deci mă face fiinţa cea mai nemernică şi nerecunoscătoare care ştie să răsplătească iubirea dumnezeiască cu scuipări, biciuiri, hulă şi crimă. Şi cu toate astea, nimeni nu se bucură mai mult decît mine de o dragoste atît de mare în întregul univers: Hristos nu S-a întrupat pentru îngerii Săi, pentru serafimii cei înflăcăraţi sau pentru heruvimii cei înţelepţi şi nevinovaţi precum pruncii. Nu, Hristos ia trupul meu ca eu să îmi las trupul şi Îşi smereşte duhul pentru ca eu să mă înduhovnicesc. Spune Sfîntul Simeon Noul Teolog că El oricum S-ar fi deşertat pe Sine şi s-ar fi făcut om, chiar dacă eu nu greşeam şi nu cădeam in ispita şarpelui. De ce? Pentru că, deşi nu am făcut nimic vrednic vreodată, El mă iubeşte şi vrea să fie lîngă mine chiar şi în cele mai josnice fărădelegi şi degradante păcate, nu mă lasă singur nici cînd mă dezumanizez şi uit de sufletul meu, nu mă părăseşte nici cînd ignor cu desăvîrşire prezenţa Lui in mine. Aceasta e, atît cît pricepe o minte nepricepută, adîncul milostivirii şi al răbdării dumnezeieşti. Hristos S-a întrupat pentru că a vrut să mă înţeleagă, să îmi devină din stăpîn, prieten, să-I devin din slugă şi rob, casnic al Împărăţiei trinitare. Dar e atît de politicos (N. Steindhart), incît nu dă buzna în sufletul meu, ci mă aşteaptă să-L găsesc singur, cu toate că eu nu L-aş căuta dacă nu l-aş fi găsit deja în inima mea, dacă nu m-ar fi mişcat înspre El propria Lui bunătate.
Viaţa mea nu e decît o căutare, mai lungă sau mai scurtă, a sinelui meu şi a sinelui dumnezeiesc, o încercare de a mă conştientiza pe deplin şi de a-mi ajuta sufletul să înflorească alături de Hristos, alături de Dumnezeul pe Care Îl recunosc, dar pe Care faptele mele Îl răstignesc cu o răutate şi o cruzime mai mare decît ar fi putut avea vreodată însuşi Iuda, înşişi călăii care L-au pironit pe lemn. De fapt, cred că ostaşii care I-au bătut cuie in mîini şi picioare au ajuns în cele din urmă să îşi desăvîrşească vocaţia fiinţială pentru că altfel nu se poate de vreme ce ei au săvîrşit prima Sfîntă Proscomidie din istoria mîntuirii noastre.
De ce doare sufletul? De ce moare sufletul, adică de ce îl omoară păcatul? Pentru că se umple de volbură, de buruieni şi se sufocă în amorţeala animalică în care mă complac eu, cel care m-am despărţit de mine, dar care, aparent paradoxal, sînt cea mai expresivă manifestare a egoismului.Eu m-am pierdut pe mine, de accea am murit la început in Rai, pentru că m-am depărtat de sensul ontologic pe care mi l-a sădit Dumnezeu în suflet. Pentru ce m-a creat Dumnezeu? Ar putea mintea mea omenească să priceapă că a fost creată pentru a se împărtăşi, atît cît ii este permis, de sfintele taine treimice ale iubirii desăvîrşite, ar putea inima mea îmburuienită să se înflăcăreze, după pilda serafimică, de focul trăirii în Duhul Sfînt? Cum să-mi înţeleg taina, cum să mă destăinui pe mine mie? Cum altfel decît alături de El, Hristosul Care mă povăţuieşte cu discreţie pe culoarul strîmt ce ne leagă fiinţele, mie şi Lui. Eu, nimicul, să fiu în permanentă legătură cu Cel Ce veşnic iubeşte, cu “Marele”, cu cel Neîncăput Care bate la uşa inimii mele cu smerenie şi mă întreabă, El pe mine!, dacă vreau să Îl primesc, să Îl mărturisesc, să mă fac părtaş “luminii neapropiate” şi să gust din izvorul cel fără de moarte.
Dar de cîte ori nu L-am refuzat, de cîte ori nu I-am trîntit, cu cele mai triviale şi bădărane gesturi, uşa in faţă? L-am renegat, L-am hulit, şi astfel I-am răsplătit patimile cele mîntuitoare. Am nesocotit puterea Lui care ţine lumea întreagă, care mă ţine pe mine, faptele mele sînt strigătoare la cer… Şi tot nu m-a dat pierzării, încă mă aşteaptă să îmi înnoiesc sufletul, să mă redescopăr şi să devin ceea ce am fost chemat să fiu din ziua a şasea cînd m-a creat. De aceea, uneori îmi simt sufletul înlăcrimat şi trist. Cred că atunci el îşi aduce aminte de adevărata lui vocaţie şi tinde spre Făcătorul lui. “Făcutu-ne-ai năzuitori spre Tine, Doamne, şi neliniştită este inima mea pînă ce se va odihni întru Tine!” spune Fericitul Augustin. Şi cred că într-adevăr Hristos este liniştea sufletului meu, odihna sufletului meu, izvorul bunătăţilor din care se revarsă peste mine pacea Duhului Sfînt. Şi în astfel de clipe se produce în fiinţa mea o reacţie amară şi dureroasă: îmi dau seama de disonanţa dintre trupul meu şi sufletul meu, vreau să mă împărtăşesc de El, dar sînt încă legat de lumea plăcerilor şi a habitudinilor instictuale. Respiraţia plămînilor mei nu acompaniază respiraţia rugăciunii, mintea mea e încă departe de inima mea, eman egoism prin fiecare mădular al meu căci nimic nu acţionează în mine în mod unitar, ci fiecare funcţie fiinţială pe care o posed e raniţa de slavă deşartă. Şi, în tristeţea acestui moment în care realizez cît de puţin sînt omul pe care il doreşte Hristos, îmi dau seama că singura dorinţa care ar trebui să mă mai lege de lume ar fi cea de a părăsi grija lumească, de a mă rupe de lume (Cioran) pentru a mă uni cu Dumnezeu prin Sfînta Lui providenţă, prin Tainele Sale cele sfinte.
“Neputinciosul meu suflet”, aşa îl numeşte una din rugăciunile serii către Născătoarea de Dumnezeu. Fără Dumnezeu, eu mor. Este cît se poate de clar, simplu şi înfricoşător. E simplu să mă las omorît de păcat, calea spre iad e largă, are vrăjmaşul omului grijă să îmi pună la dispoziţie o paletă cît mai variată şi apetisantă de modalităţi de a mă sinucide duhovniceşte şi, de ce nu, şi trupeşte! E nespus de “primitoare” autostrada spre gheenă, e vastă ca să încapă toţi oamenii pe care iubirea hristică i-a chemat la viaţă. Şi păcatul e plăcut, că altfel nu l-aş face, şi diavolul ştie asta, de aceea şi ispita îmbracă masca desfătării nevinovate, de aceea el îmi pune înainte bucuria pe care mi-o dă păcatul, căci ştie că patima mea mă împiedică să mă gîndesc la pedeapsă, la teama sau ruşine. Cînd e vorba să păcătuiesc, uit de tot: şi de buna cuviinţă, şi de mania lui Dumnezeu, şi de durerea lui Hristos, şi de lacrimile sfinţilor, şi de inima sfîşiată a Fecioarei care se roagă îndurerată pentru iertarea mea! Profită de slăbiciunea mea diavolul şi mă ademeneşte să aleg de bunăvoie şi nesilit de nimeni păcatul! Nici măcar nu mă sileşte. Cîtă amăgire în mintea mea! Mă amăgesc oră de oră că nu e păcat să mă conformez ritmului şi modului de viaţă al “fascinantului” şi mult prea rapidului secol al vitezei în care mi-a fost dat să trăiesc! Şi deşi consimt la făptuirea păcatelor “minore”, care de fapt au devenit normalităţi comportamentale cotidiene (un mic exemplu ar fi bîrfa între fete la o cafeluţă după o zi extenuantă în care n-ai avut cu cine sî dezbaţi cele mai recente zvonuri), mă izbeşte uneori în conştiinţa o palmă care parcă îmi ia ceaţa de pe ochii minţii. Şi, chiar şi numai pentru două- trei minute, mă înspăimînt de ce sînt, de incogruenţa dintre lumea în care îmi desfăşor “botanica existenţă” ( C.C. Ciomîzgă) şi vocaţia sufletului meu – cea de a- L iubi pe Dumnezeu mai presus de toate şi, în consecinţă, de a-mi iubi aproapele cu acea dragoste frăţească care să-i odihnească pe cei din jurul meu. Dar e mult mai simplu şi accesibil să îmi continui viaţa în acelaşi ritm, îmi înnăbuş conştiinţa, iar Cuvîntul lui Dumnezeu moare în mine ca sămînţa căzută între spini. Pînă cînd va muri Dumnezeu în mine? Cînd voi muri eu în El? De nenumărate ori Se va coborî cu mine în iadul păcatului meu, în iadul mîndriei mele şi al umanitaţii mele înţelese pe dos. De nenumărate ori mă va ridica din greşalele libertăţii mele prost înţelese şi îmi va obloji rănile. Înfricoşător ar fi să rămîn singur în boala mea fără Doctorul sufletului meu! Ce m-ar putea aştepta decît numai moartea? Poate aş continua să exist într-o nesimţire degradantă, într-o împietrire sufletească inumană. Dar de trăit fără Hristos, nu pot trăi pentru că nu am fost “programat” să trăiesc departe de Dumnezeu, ci cu El. Deci cu adevarat voi trăi doar în Sfînta Liturghie, în starea de rugăciune, în sfinţenia care îmi împlineşte umanitatea (N. Crainic). O trezire duhovnicească (Cuviosul Paisie Aghioritul) autentică o face doar naşterea din nou, din apă şi din Duhul Cel ca un foc curăţitor. M-am născut o dată la Botezul Sfînt ca şi fiu adoptiv al lui Dumnezeu, dar am nesocotit binefacerile Tainei din a cărei sfinţenie m-am împărtăşit. Şi deşi mă arăt şi în această nesocotinţă nerecunoscător şi nemernic, primesc, ca rasplată pentru nemulţumirea pe care I-am arătat-o, Taina Spovedaniei, care îmi uşurează sufletul şi mă împacă cu Hristos. Mă întăreşte Dumnezeu cu Trupul Său Cel Preasfînt şi cu Scump Sîngele Său, mă aduce în comuniunea iubirii Bisericii Sale şi mă povăţuieşte către viaţa veşnică prin cunoaşterea Lui: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In17,3)
Ce este sufletul? Nu ştiu. E ceva delicat, îl simt cum se strînge ca un copil în mine atunci cînd păcătuiesc, îl simt cum rîde mulţumit cînd lipsesc lumea de răutatea şi egoismul meu, îl simt cînd e liniştit după Sfînta Împărtăşanie şi cînd se odinheşte în tihna unei fapte frumoase cu tendinţe de altruism. Nu ştiu să-l definesc, să-l iscodesc şi să-l disec cu precizie chirurgicală în părţi componente. Dar îl intuiesc.
Hristos mă cheamă la înnoire duhovnicească şi la îndumnezeire, mă cheamă să dau roada vrednică de pocăinţă, nu vrea să păţesc precum smochinul cel neroditor şi să mă usuc sub povara păcatelor mele. La asemenea bunătate şi îndelungă-răbdare merită oare să-I întorc din nou spatele? Sau se cuvine mai degrabă să mă deşertez pe mine însumi şi să-I pregătesc în inima mea un loc unde să-Şi plece capul?
(Alexandra Vladeanu)

TIMMY T- One more try

duminică, 27 martie 2011

Ce spune vantul ?

Intoarcerea...

Tu nici nu baniuesti,
Ca m-am intors si sunt aproape.
Noaptea cand in ureche-ti zumzaie lumina lunii,
Sa stii:
Nu lumina lunii da casei tale-ocol.
Eu colind cararile gradinei tale.
Cand umbli pe drum,strabatand amiaza moarta,stralucitoare,
Si te opresti speriata
De strigatul unei pasari ciudate,
Sa stii:
E strigatul inimii mele zvarlit de pe un tarm apropiat.
Si cand prin amurg vezi o umbra neagra care se misca,
Pe celalalt mal al pasnicei ape,
Sa stii:
Eu sunt cel ce colind calm si drept,
Parc-as merge alaturi de tine.
(Antun Simic)

Ce-i viata ta ...?!

De-atata suflet...

Toate simturile mele-sufletul,
Le-am pus in varful degetelor
Pe care prin parul tau le treceam.
De-atata suflet degetele imi tremurau,
Si m-am oprit.
M-am prefacut toata in varfuri de degete,
Ce-ti netezeau parul.
(Anda Pinkerfeld)

Iti voi saruta mainile...

Iti voi saruta mainile,
Cum saruta vantul, trandafirul serii.
Iti voi saruta gura,
Cum saruta valvataia focului, lemnul.
Iti voi saruta ochii,
Cum saruta soarele, geamul in zori.
Iti voi saruta fruntea,
Cum  indoiala saruta gandul.


(Hose Maria Peman)

Tacerea ta...

Mai tii tu minte noaptea-ntâie,
O noapte umeda, albastra...
În pacea ei înfiorata
Vorbea numai tacerea noastra...

De-atunci atâtea nopti trecura,
Tot nopti cu soapte si cuvinte...
Din câte-alaturi povestiram
Nimic nu-mi mai aduc aminte...

Dar pâna-n clipa de pe urma
Fermecatoare-o sa-mi ramâie
Si-o sa-mi vorbeasca totdeuna
Tacerea ta din noaptea-ntâie...
 

(Octavian Goga)

Eu cred!

Eu. Eu te mai astept
Cred ca nu e drept
Sa-mi ramana numai amintirea ca ai fost
Eu simt ca m mereu
Esti in jurul meu
Gand si spirit ce ma ocrotesi.
Imi dai curaj.

Eu cred ca m-asculti
Eu cred ca nu uiti
Din cer sa imi dai
Un semn ca mai stai
Dac-as putea s-ating lumea ta
Te-as cere-napoi,
Eu cred in noi.

Eu poate ca gresesc,
Nu stiu sa privesc
Catre stele - si-acolo sa te regasesc
Tu vii numai in vis,
Asa cum mi-ai promis.
Noi ramanem tot prieteni buni.
Prieteni buni.

Uneroi te simt cum ma privesti,
Veau sa stii: numai linistea mi-o daruiesti