După credinţa voastră fie vouă.
Matei,IX,29. Noul Testament Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar veţi zice muntelui acestuia : Mută-te de aici dincolo, şi se va muta ; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
Matei, XVII,20. Noul Testament
Credinţa nu este un concept ce ţine de religie, ci o atitudine de viaţă.
Nu-ţi demonstrezi credinţa purtând cruciuliţe sau mergând la biserică. Credinţa o demonstrezi prin fiecare cuvânt pe care-l pronunţi, prin fiecare gând pe care-l nutreşti, prin fiecare acţiune pe care o faci. “Credinţa fără fapte moartă este” spune şi Iisus. Şi sunt convins că orice om care crede cu adevărat ştie aceste lucruri, şi le acceptă.
La fel, nu vorbim aici neapărat despre credinţa în Dumnezeu. Problema nu se pune dacă tu crezi sau nu în Dumnezeu. E o abordare oarecum ‚defectuoasă’ care te îndepărtează de la adevăratele idei : ce crezi tu despre Dumnezeu, ce crezi tu că este Dumnezeu, viaţa, universul, ce înseamnă pentru tine a crede, cine crezi tu că eşti, care crezi tu că este sensul vieţii tale ? Sau, mai bine spus, ce alegi tu să însemne toate acestea pentru tine ?
Şi fiecare are propriile sale răspunsuri. Interesant e că toate sunt adevărate, în felul lor. Nu există ‚minciuni absolute’ în cadrul creaţiei universale – doar adevăruri încă nedescoperite de unele fiinţe. Nu există lucruri pe care nu le ştim – doar lucruri pe care nu le-am conştientizat încă !
În general, când vine vorba de credinţă, majoritatea oamenilor spun „Nu cred până nu văd”. Acesta e motivul pentru care lumea avansează atât de greu – are nevoie de dovezi. Iar dovezile ţin de cunoaştere.
Pe de o parte e normal – avem nevoie să ştim sigur că ceva funcţionează cu adevărat, după ce a fost verificat de alţii. Dar mult prea des îl folosim pe ‚nu cred’ ca şi pretext pentru a nu face ceva, în ciuda faptului că deja a fost verificat şi demonstrat de alţii – deci este ceva ce de-acum ţine de zestrea de cunoaştere a omenirii !
Câteva exemple : eu nu cred că produsele naturale sunt chiar atât de bune pentru sănătate ! ; eu nu cred că medicina energetică dă rezultate !; eu nu cred că sufletul există ! ; eu nu cred ca există viaţă după moarte ! eu nu cred că există Dumnezeu ! ; eu nu cred…… Vă sună cunoscut ? Fiecare om are propriile ‚refrene’ de „eu nu cred…” – în funcţie de cantitatea de cunoaştere pe care a accesat-o din propriul interior !
Dar toate aceste lucruri sunt cunoscute, au fost deja demonstrate, de-a lungul istoriei, şi cu toate acesta sunt mulţi care nu cred ! Ştiţi de ce ? Pentru că nu li s-a întâmplat lor personal. Pentru ei, experienţa altora nu e relevantă – contează doar ceea ce li se întâmplă lor. E o înţelegere oarecum greşită – Paulo Coelho spunea că nu e nevoie să te sui pe un munte ca să vezi cât este de înalt. La fel şi noi – nu e nevoie să ni se întâmple personal ceva (în bine sau rău) pentru a ‚crede’ că acel lucru este real. E suficient să cunoşti că acel lucru s-a întâmplat altora şi practic s-a demonstrat deja. Şi asta pentru că, în realitate, conform modelului universului cuantic în care trăim, ceea ce este valabil pentru unul e valabil pentru toţi. Astfel că putem învăţa din experienţele altora, preluând în mod conştient lucrurile folositoare şi îndepărtându-le pe celelalte.
De fapt, dacă ar fi să ducem discuţia mai departe, ideal ar fi să nu căutăm să credem ceva, ci să căutăm să conştientizăm ceea ce deja avem în interior. Un om cu adevărat înţelept nu va spune “eu cred’ sau ‘eu nu cred’. El se va gândi, va verifica, va experimenta şi apoi va spune „eu ştiu”.
Cu toate acestea, pentru a ajunge să ştii trebuie să ai încredere. Şi, revenind la religie, cum în credinţa noastră ortodoxă rugăciunea reprezintă modul de comunicare cu Divinitatea, încrederea în răspunsul divin este esenţială.
Rugăciunea adevărată nu este de fapt o cerere, ci o recunoaştere a ceea ce am ales (se spune de fapt că adevărata rugăciune nu este una de cerere, ci una de mulţumire către Dumnezeu pentru ce vom primi). Trăim sentimentul că dorinţa s-a materializat deja ; mulţumim pentru şansa de a fi putut alege şi prin aceasta de a fi insuflat viaţă alegerii făcute. Credinţa în rugăciune înseamnă de fapt a accepta ca adevărat rezultatul final, a trăi cu senzaţia ca el există deja în viaţa noastră, că ‚se îndreaptă’ către noi cu fiecare clipă. Acest gen de credinţă nestrămutată crează miracole.
Deci….atunci când veţi dori să vi se întâmple şi vouă ‚miracolele’ ce li s-au întâmplat altora, va trebui să faceţi o mică inversiune. Nu „să nu credeţi până nu vedeţi” ci „să credeţi pentru a vedea” – să aveţi încredere pentru a şti. De fapt, acesta este sensul natural de curgere, modul real în care stau lucrurile în univers. Şi a fost deja cunoscut, demonstrat şi exprimat în cuvinte, în mii şi mii de feluri….
( Marius Stan )
Matei,IX,29. Noul Testament Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar veţi zice muntelui acestuia : Mută-te de aici dincolo, şi se va muta ; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
Matei, XVII,20. Noul Testament
Credinţa nu este un concept ce ţine de religie, ci o atitudine de viaţă.
Nu-ţi demonstrezi credinţa purtând cruciuliţe sau mergând la biserică. Credinţa o demonstrezi prin fiecare cuvânt pe care-l pronunţi, prin fiecare gând pe care-l nutreşti, prin fiecare acţiune pe care o faci. “Credinţa fără fapte moartă este” spune şi Iisus. Şi sunt convins că orice om care crede cu adevărat ştie aceste lucruri, şi le acceptă.
La fel, nu vorbim aici neapărat despre credinţa în Dumnezeu. Problema nu se pune dacă tu crezi sau nu în Dumnezeu. E o abordare oarecum ‚defectuoasă’ care te îndepărtează de la adevăratele idei : ce crezi tu despre Dumnezeu, ce crezi tu că este Dumnezeu, viaţa, universul, ce înseamnă pentru tine a crede, cine crezi tu că eşti, care crezi tu că este sensul vieţii tale ? Sau, mai bine spus, ce alegi tu să însemne toate acestea pentru tine ?
Şi fiecare are propriile sale răspunsuri. Interesant e că toate sunt adevărate, în felul lor. Nu există ‚minciuni absolute’ în cadrul creaţiei universale – doar adevăruri încă nedescoperite de unele fiinţe. Nu există lucruri pe care nu le ştim – doar lucruri pe care nu le-am conştientizat încă !
În general, când vine vorba de credinţă, majoritatea oamenilor spun „Nu cred până nu văd”. Acesta e motivul pentru care lumea avansează atât de greu – are nevoie de dovezi. Iar dovezile ţin de cunoaştere.
Pe de o parte e normal – avem nevoie să ştim sigur că ceva funcţionează cu adevărat, după ce a fost verificat de alţii. Dar mult prea des îl folosim pe ‚nu cred’ ca şi pretext pentru a nu face ceva, în ciuda faptului că deja a fost verificat şi demonstrat de alţii – deci este ceva ce de-acum ţine de zestrea de cunoaştere a omenirii !
Câteva exemple : eu nu cred că produsele naturale sunt chiar atât de bune pentru sănătate ! ; eu nu cred că medicina energetică dă rezultate !; eu nu cred că sufletul există ! ; eu nu cred ca există viaţă după moarte ! eu nu cred că există Dumnezeu ! ; eu nu cred…… Vă sună cunoscut ? Fiecare om are propriile ‚refrene’ de „eu nu cred…” – în funcţie de cantitatea de cunoaştere pe care a accesat-o din propriul interior !
Dar toate aceste lucruri sunt cunoscute, au fost deja demonstrate, de-a lungul istoriei, şi cu toate acesta sunt mulţi care nu cred ! Ştiţi de ce ? Pentru că nu li s-a întâmplat lor personal. Pentru ei, experienţa altora nu e relevantă – contează doar ceea ce li se întâmplă lor. E o înţelegere oarecum greşită – Paulo Coelho spunea că nu e nevoie să te sui pe un munte ca să vezi cât este de înalt. La fel şi noi – nu e nevoie să ni se întâmple personal ceva (în bine sau rău) pentru a ‚crede’ că acel lucru este real. E suficient să cunoşti că acel lucru s-a întâmplat altora şi practic s-a demonstrat deja. Şi asta pentru că, în realitate, conform modelului universului cuantic în care trăim, ceea ce este valabil pentru unul e valabil pentru toţi. Astfel că putem învăţa din experienţele altora, preluând în mod conştient lucrurile folositoare şi îndepărtându-le pe celelalte.
De fapt, dacă ar fi să ducem discuţia mai departe, ideal ar fi să nu căutăm să credem ceva, ci să căutăm să conştientizăm ceea ce deja avem în interior. Un om cu adevărat înţelept nu va spune “eu cred’ sau ‘eu nu cred’. El se va gândi, va verifica, va experimenta şi apoi va spune „eu ştiu”.
Cu toate acestea, pentru a ajunge să ştii trebuie să ai încredere. Şi, revenind la religie, cum în credinţa noastră ortodoxă rugăciunea reprezintă modul de comunicare cu Divinitatea, încrederea în răspunsul divin este esenţială.
Rugăciunea adevărată nu este de fapt o cerere, ci o recunoaştere a ceea ce am ales (se spune de fapt că adevărata rugăciune nu este una de cerere, ci una de mulţumire către Dumnezeu pentru ce vom primi). Trăim sentimentul că dorinţa s-a materializat deja ; mulţumim pentru şansa de a fi putut alege şi prin aceasta de a fi insuflat viaţă alegerii făcute. Credinţa în rugăciune înseamnă de fapt a accepta ca adevărat rezultatul final, a trăi cu senzaţia ca el există deja în viaţa noastră, că ‚se îndreaptă’ către noi cu fiecare clipă. Acest gen de credinţă nestrămutată crează miracole.
Deci….atunci când veţi dori să vi se întâmple şi vouă ‚miracolele’ ce li s-au întâmplat altora, va trebui să faceţi o mică inversiune. Nu „să nu credeţi până nu vedeţi” ci „să credeţi pentru a vedea” – să aveţi încredere pentru a şti. De fapt, acesta este sensul natural de curgere, modul real în care stau lucrurile în univers. Şi a fost deja cunoscut, demonstrat şi exprimat în cuvinte, în mii şi mii de feluri….
( Marius Stan )
