sâmbătă, 4 decembrie 2010
Tristetea lunii...
În asta seara luna viseaza mai trîndava,
Ca o frumoasa care în perini s-a culcat,
Si-si mîngîie cu mîna-i usoara, în zabava,
Cînd atipeste, sînul rotund si despuiat.
Pe umeri de matase o poarta moi nametii,
Cînd moare istovita de lungul ei lesin,
Si ochii-i dusi pe albe vedenii ale vietii,
Le suie-nfloritoare spre cerul ei senin.
Si cînd ades pe lume, de-aleanul ei patrunsa,
Îsi lasa ca sa pice o lacrima ascunsa,
Doar un poet cucernic, dusman al somnului,
Ia lacrima palita, în palme o aduna
Ca pe-un opal cu ape ce licare, s-o puna
În inima, departe de ochii soarelui.
(Charles Baudelaire)
Ca o frumoasa care în perini s-a culcat,
Si-si mîngîie cu mîna-i usoara, în zabava,
Cînd atipeste, sînul rotund si despuiat.
Pe umeri de matase o poarta moi nametii,
Cînd moare istovita de lungul ei lesin,
Si ochii-i dusi pe albe vedenii ale vietii,
Le suie-nfloritoare spre cerul ei senin.
Si cînd ades pe lume, de-aleanul ei patrunsa,
Îsi lasa ca sa pice o lacrima ascunsa,
Doar un poet cucernic, dusman al somnului,
Ia lacrima palita, în palme o aduna
Ca pe-un opal cu ape ce licare, s-o puna
În inima, departe de ochii soarelui.
(Charles Baudelaire)
Ecoul karmei
http://www.neogen.ro/logica/poze/ecoul-karmic-4035120-1556245
Ecoul karmei noastre nu este atragator pentru intelect – de ce am ramane in mod constient pe un asemenea teren periculos? Dar ego-ul este alimentat de emotii si karma noastra are destule mijloace sa ne faca sa uitam tot ceea ce am invatat si sa ne arunce pe aceasta cale. Astfel ne unim vocea cu cea a ecoului si trecutul isi face intrarea imediat in curentul realitatii noastre. Si, pe masura ce vedem ca nivelul energiei se schimba, pentru a se adapta cerintelor karmei, ne reamintim de ce am trudit atat sa evitam aceasta cale care redevine parcursul calatoriei noastre.
Sa ii dam glas ecoului karmei, in realitatea noastra prezenta? Este o optiune atractiva, atunci cand credem ca sufletul nostru poate creste prin retrairea trecutului. O alta varianta ar fi sa cream putere prin intentie, in fiecare moment. Atunci cand ne concentram in fiecare clipa asupra propriei noastre puteri, asupra conectarii, bucuriei si abundentei, prezentul devine ceea ce noi intentionam si soaptele ecoului noastru karmic dispar, pentru ca am indepartat orice obstacol care le-ar putea reflecta, stiind in acelasi timp ca nu mai avem nevoie sa parcurgem cai deja umblate. Saptamana aceasta, ganditi-va la ecourile karmice pe care le auziti soptindu-va. Va uniti vocea cu ele, sau alegeti sa creati cu intentie noua fiecare clipa? Raspunsul reprezinta diferenta dintre trecut si prezent, dintre vechi si nou, dintre a trai prin intermediul ecourilor sau prin propria voce puternica.
In natura ecoul apare atunci cand un sunet este reflectat de o suprafata dura. In viata noastra,ecourile reprezinta o energie semnificativa a trecutului care se intoarce iar si iar la noi, deorece am creat un blocaj care o impiedica sa ne depaseasca pentru totdeauna. Suntem artrasi sa ne asumam ecoul, din nevoia de validare a ego-ului nostru si din sentimentele noastre de inadecvare si neputinta. Credem ca daca ii dam acestui ecou mai multa putere, vom putea gasi o cale noua de a-l rezolva. Dar pentru a putea rezona cu ecoul trebuie sa ne aflam in energia lui si aceasta este o tentatie cu care ne confruntam la fiecare pas al calatoriei noastre.
Noi alegem vibratia energetica pe doua planuri, emotional si intelectual. La nivel intelectual, alegerea este clara – de ce nu ne-am afla la un nivel de vibratie superioara, bucurandu-ne de beneficiile unui trai multi-dimensional. La nivel emotional, alegerea nu mai este chiar atat de clara. Emotiile noastre ne atrag atat de puternic,incat atunci cand ne confruntam cu un ecou karmic, tentatia de a ne scufunda putin in adancul memoriei, astfel incat sa ne putem desface, reface sau reconstitui, este aproape irezistibila.
(Logica)
Ecoul karmei noastre nu este atragator pentru intelect – de ce am ramane in mod constient pe un asemenea teren periculos? Dar ego-ul este alimentat de emotii si karma noastra are destule mijloace sa ne faca sa uitam tot ceea ce am invatat si sa ne arunce pe aceasta cale. Astfel ne unim vocea cu cea a ecoului si trecutul isi face intrarea imediat in curentul realitatii noastre. Si, pe masura ce vedem ca nivelul energiei se schimba, pentru a se adapta cerintelor karmei, ne reamintim de ce am trudit atat sa evitam aceasta cale care redevine parcursul calatoriei noastre.
Sa ii dam glas ecoului karmei, in realitatea noastra prezenta? Este o optiune atractiva, atunci cand credem ca sufletul nostru poate creste prin retrairea trecutului. O alta varianta ar fi sa cream putere prin intentie, in fiecare moment. Atunci cand ne concentram in fiecare clipa asupra propriei noastre puteri, asupra conectarii, bucuriei si abundentei, prezentul devine ceea ce noi intentionam si soaptele ecoului noastru karmic dispar, pentru ca am indepartat orice obstacol care le-ar putea reflecta, stiind in acelasi timp ca nu mai avem nevoie sa parcurgem cai deja umblate. Saptamana aceasta, ganditi-va la ecourile karmice pe care le auziti soptindu-va. Va uniti vocea cu ele, sau alegeti sa creati cu intentie noua fiecare clipa? Raspunsul reprezinta diferenta dintre trecut si prezent, dintre vechi si nou, dintre a trai prin intermediul ecourilor sau prin propria voce puternica.
In natura ecoul apare atunci cand un sunet este reflectat de o suprafata dura. In viata noastra,ecourile reprezinta o energie semnificativa a trecutului care se intoarce iar si iar la noi, deorece am creat un blocaj care o impiedica sa ne depaseasca pentru totdeauna. Suntem artrasi sa ne asumam ecoul, din nevoia de validare a ego-ului nostru si din sentimentele noastre de inadecvare si neputinta. Credem ca daca ii dam acestui ecou mai multa putere, vom putea gasi o cale noua de a-l rezolva. Dar pentru a putea rezona cu ecoul trebuie sa ne aflam in energia lui si aceasta este o tentatie cu care ne confruntam la fiecare pas al calatoriei noastre.
Noi alegem vibratia energetica pe doua planuri, emotional si intelectual. La nivel intelectual, alegerea este clara – de ce nu ne-am afla la un nivel de vibratie superioara, bucurandu-ne de beneficiile unui trai multi-dimensional. La nivel emotional, alegerea nu mai este chiar atat de clara. Emotiile noastre ne atrag atat de puternic,incat atunci cand ne confruntam cu un ecou karmic, tentatia de a ne scufunda putin in adancul memoriei, astfel incat sa ne putem desface, reface sau reconstitui, este aproape irezistibila.
(Logica)
Orologiul de gheaţă
La cumpana nopţii, eu sui într-un turn.
Paingi, cucuvai înţelepte
se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn
de stajă pe strâmtele trepte.
Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,
nici iască cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spadă jucându-mi pe crestet pieziş,
nici limba-ntre graniţe oarbe
să stea împotriva acestui suiş
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.
Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumeşti simulacre,
mă-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din vapaile sacre.
Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
şi cui - amuţitul elogiu?
În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin,
mă-aşteaptă un divin orgoliu.
Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici şi la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.
Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
şi naşterea florii superbe din ghimp,
şi goana dorinţei în salturi.
De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafără.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelişuri
e una: nimic nu se naşte, nimic
nu moare în lut şi-n frunzişuri.
Vai mie, credeam că fărima e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licarul şters
de-o iarna ce nu se mai cerne.
Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ
ce-mi mângâie ochii şi părul,
descopăr în lucruri tiparul măreţ,
modelul dintâi, Adevârul.
Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.
Aceasta e fata trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.
O, veşnic aş vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinţa nu scade ca umbrele, nici
prezenţa nu trece-n mişcare.
Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
şederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topeşte zăpada sub mine.
O limbă porneşte să mişte, şi bat
cleios adormitele ore,
şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat
de spaime străvechi aurore;
privelişti limpide se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc
şi marea începe să sune.
O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în opritele cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere...
De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor.
Paingi, cucuvai înţelepte
mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.
Dar eu încă sovai: mă tem să mă scald
în ore ce iarăşi mă-nhaţa.
Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheaţă.
(S.A. Doinas)
Paingi, cucuvai înţelepte
se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn
de stajă pe strâmtele trepte.
Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,
nici iască cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spadă jucându-mi pe crestet pieziş,
nici limba-ntre graniţe oarbe
să stea împotriva acestui suiş
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.
Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumeşti simulacre,
mă-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din vapaile sacre.
Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
şi cui - amuţitul elogiu?
În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin,
mă-aşteaptă un divin orgoliu.
Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici şi la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.
Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
şi naşterea florii superbe din ghimp,
şi goana dorinţei în salturi.
De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafără.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelişuri
e una: nimic nu se naşte, nimic
nu moare în lut şi-n frunzişuri.
Vai mie, credeam că fărima e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licarul şters
de-o iarna ce nu se mai cerne.
Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ
ce-mi mângâie ochii şi părul,
descopăr în lucruri tiparul măreţ,
modelul dintâi, Adevârul.
Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.
Aceasta e fata trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.
O, veşnic aş vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinţa nu scade ca umbrele, nici
prezenţa nu trece-n mişcare.
Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
şederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topeşte zăpada sub mine.
O limbă porneşte să mişte, şi bat
cleios adormitele ore,
şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat
de spaime străvechi aurore;
privelişti limpide se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc
şi marea începe să sune.
O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în opritele cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere...
De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor.
Paingi, cucuvai înţelepte
mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.
Dar eu încă sovai: mă tem să mă scald
în ore ce iarăşi mă-nhaţa.
Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheaţă.
(S.A. Doinas)
miercuri, 1 decembrie 2010
marți, 30 noiembrie 2010
Chem vântul
Chem vintul
Sa mi se joace-n par,
Inchipuindu-mi
Ca sint degetele tale...
Ca esti mingiiere
Intr-adevar...
(V Salajeanu)
Sa mi se joace-n par,
Inchipuindu-mi
Ca sint degetele tale...
Ca esti mingiiere
Intr-adevar...
(V Salajeanu)
Poarta sufletului
De-as putea rupe tacerea dintre noi !
Dar cum sa ceri iernii flori de mai ?
Ma prinde tristetea si-n taina contemplu...
Aripi albe, mari se desfac -
Poarta sufletului se deschide...
Sint furtuna, sint ploaie, sint soare !
(Viorica Salajeanu)
Am înteles
Am inteles
Ca nu te pot ajunge;
E-atit amar de drum
In urma ta...
Cand sa te-ajung,
Incet se frange
Si ultima speranta
Ce te cauta...
Si-am inteles
Ca nu ma poti ajunge;
E-atat amar de drum
Si-n urma mea...
Ar trebui sa poti iubi
Si plange
Pentru femeia
Care te-ar avea.
(Viorica Salajeanu)
Ca nu te pot ajunge;
E-atit amar de drum
In urma ta...
Cand sa te-ajung,
Incet se frange
Si ultima speranta
Ce te cauta...
Si-am inteles
Ca nu ma poti ajunge;
E-atat amar de drum
Si-n urma mea...
Ar trebui sa poti iubi
Si plange
Pentru femeia
Care te-ar avea.
(Viorica Salajeanu)
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Iubire...sfanta....
Osho...m-a invatat sa ma bucur pentru momentul...clipele in care Dumnezeu mi-a umplut inima de iubire...si l-am ascultat..tot el spunea ca nu e loc de lacrimi...in..amintirea unei iubiri sfinte....si l-am ascultat...si totusi lacrimile...vor sa coboare pe obraji...e dor...un dor sfasietor...de o prea frumoasa seara...de o o prea blanda si calda imbratisare de...bun ramas....atat sa fie oare?...
Rondelul lunei
Desi pe cer e-aceeasi luna-
Dar unde e cea de-altadata
Minciuna vietei ce mă-mbata-
E azi o altfel de minciuna.
Ca si atunci, duios rasuna
Cavale-n noaptea instelata,
Si-n cer zambeste-aceeasi luna-
Dar unde e cea de-altadata?
A ei lumina argintata
Cu roze albe mă-ncununa,
Si canta tot pe vechea struna,
Dar pentru mine e schimbata,
Desi pe cer e-aceeasi luna.
(Alexandru Macedonski)
Dar unde e cea de-altadata
Minciuna vietei ce mă-mbata-
E azi o altfel de minciuna.
Ca si atunci, duios rasuna
Cavale-n noaptea instelata,
Si-n cer zambeste-aceeasi luna-
Dar unde e cea de-altadata?
A ei lumina argintata
Cu roze albe mă-ncununa,
Si canta tot pe vechea struna,
Dar pentru mine e schimbata,
Desi pe cer e-aceeasi luna.
(Alexandru Macedonski)
Doar...vantul....
Cine mângâie florile când sunt supărate?
Vântul este cel care mângâie
pe catifelaţii lor obrăjori
supăratele flori
Doar vântul,
ce adie câteodată atât de uşor,
încât aproape că stârneşte
curenţi de invidie
printre umbrele colorate ale fluturilor
în zbor
Şi totuşi, chipul lui cel adevărat
nicio floare nu îl zăreşte -
niciuna nu ştie
dacă vântul e trist atunci când o mângâie,
ori dacă zâmbeşte
Aşa încât, florile supărate
se înveselesc doar pe jumătate
Norocul lor este că, din când în când,
se întâmplă să le mai iasă în cale
şi câte o fetiţă ca tine,
dăruindu-le puţin parfum
din inimoara ei...cu patru petale
(Logica)
Vântul este cel care mângâie
pe catifelaţii lor obrăjori
supăratele flori
Doar vântul,
ce adie câteodată atât de uşor,
încât aproape că stârneşte
curenţi de invidie
printre umbrele colorate ale fluturilor
în zbor
Şi totuşi, chipul lui cel adevărat
nicio floare nu îl zăreşte -
niciuna nu ştie
dacă vântul e trist atunci când o mângâie,
ori dacă zâmbeşte
Aşa încât, florile supărate
se înveselesc doar pe jumătate
Norocul lor este că, din când în când,
se întâmplă să le mai iasă în cale
şi câte o fetiţă ca tine,
dăruindu-le puţin parfum
din inimoara ei...cu patru petale
(Logica)
Rondelul meu
Când am fost ura am fost mare,
Dar, astazi, cu desavarsire
Sunt mare, ca mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.
Esti mare când n-ai indurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ti-este inima iubire,
Când ti-este sufletul iertare.
Stiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viata trecem în nestire,
Dar mangaierea e-n iubire,
De-ar fi restristea cat de mare,
Si inaltarea e-n iertare
Dar, astazi, cu desavarsire
Sunt mare, ca mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.
Esti mare când n-ai indurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ti-este inima iubire,
Când ti-este sufletul iertare.
Stiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viata trecem în nestire,
Dar mangaierea e-n iubire,
De-ar fi restristea cat de mare,
Si inaltarea e-n iertare
( | Alexandru Macedonski) |
vineri, 26 noiembrie 2010
Aţi remarcat că furia se stinge atunci când o descoperim?
Aţi remarcat că furia se stinge atunci când o descoperim? Voi aveţi obiceiul să o refulaţi, mai degrabă decât să o lăsaţi să explodeze. În oricare din cele două cazuri, voi nu o priviţi, iar lucrurile se petrec fără ştirea voastră. În această ignoranţă se găseşte toată nefericirea voastră, iar violenţa, la fel ca şi indolenţa, vă orbeşte din ce în ce mai mult.
Vă propun o a treia soluţie, singura care reprezintă o soluţie reală. Ea constă din scoaterea din bârlog şi observarea tuturor tendinţelor voastre, fără să interveniţi nici într-un sens, nici în celălalt.. Nu le justificaţi, nu le condamnaţi, nu le ridicaţi în slăvi. Sub lumina constantă a lucidităţii voastre, ele vor păli apoi se vor şterge. Ele nu suportă privirea directă. Ele nu trăiesc şi nu supravieţuiesc decât sub acoperişul iluziilor. Ele se hrănesc din neatenţia voastră, din inconştienţa voastră. Sub luminile conştiinţei ele se ofilesc şi dispar. Părerea celorlalţi să fie ultima voastră grijă. Singurul lucru care contează este felul în care vă percepeţi pe voi înşivă. Voi vă faceţi o părere despre voi înşivă pe baza judecăţilor emise de cei care vă înconjoară, şi uitaţi faptul că puteţi avea o viziune directă a ceea ce sunteţi. Este singurul mod de a privi: direct. Voi vă creaţi un personaj, circulaţi mascaţi pentru a-i înşela pe ceilalţi, iar apoi vă înclinaţi în faţa a ceea ce cred ei despre voi!.
Această comedie care se repetă în viaţă reprezintă unul din obstacolele majore pe calea cunoaşterii de sine. Trebuie să terminaţi cu impostura încă de la începutul călătoriei voastre interioare şi să vă vedeţi aşa cum sunteţi, într-o goliciune totală. În caz contrar, nu speraţi să puteţi avansa spre realizarea adevăratei voastre naturi.
Nu vă puteţi apropia de adevăr atâta timp cât vă veţi păstra ideile greşite despre voi înşivă, atâta timp cât vă încăpăţânaţi să credeţi că personajul vostru social este „eul” vostru definitiv. Ego-ul vostru, identitatea imaginară pe care aţi îmbrăcat-o trebuie să fie aneantizată înainte de a putea deschide poarta divinului, a atotputernicului, a adevărului. Altfel spus, poarta Eului vostru real. Uriaşa înşelătorie la care luaţi parte vă interzice să trăiţi. Treziţi-vă, ridicaţi-vă, încetaţi să dormiţi. Ştiţi foarte bine că jucaţi un rol. De ce nu recunoaşteţi că tot ceea ce se petrece în adâncul inimii voastre nu seamănă deloc cu piesa care se produce pe scena familiară şi socială? Aceste minciuni nu vă tulbură niciodată? Dacă vi se întâmplă să fiţi copleşiţi, puteţi părăsi teatrul, puteţi regăsi pământul sub picioare şi cerul albastru deasupra capului. Puteţi deveni ceea ce nu aţi încetat niciodată să fiţi.
Puneţi-vă următoarea întrebare: „Sunt oare cu adevărat ceea ce cred că sunt?” Lăsaţi această întrebare să îşi extinde ecoul foarte departe în voi, să progreseze din strat în strat până în străfundurile inimii voastre şi să lumineze colţurile cele mai secrete, pentru ca nici o iluzie să nu mai poată exista.
Această introspecţie lipsită de indulgenţă şi de duritate vă va aduce o senzaţie de prospeţime, o viziune atât de nouă încât veţi avea impresia de a fi ieşit din letargie. Veţi vedea cu claritate că toate castelele voastre erau făcute din nisip şi toate bărcile voastre din hârtie. Toate elementele vieţii voastre vi se vor părea ireale, le veţi contempla cu mirare, ca şi cum aţi privi un film. De fapt, aceea nu era viaţa voastră, ci o melodramă în care voi aţi acceptat până în acea clipă să jucaţi un rol predeterminat de educaţie, de condiţionări, de tradiţiile proprii grupului în care v-aţi născut.
Omul nu este încă uman. El este o sperietoare, un amalgam fără rădăcini şi fără sevă, ceva care doarme în picioare. Vă văd ca pierduţi într-o poveste, orbi, surzi, intoxicaţi. Însă voi puteţi ieşi din acest vis. Aceasta este marea diferenţă dintre somn şi moarte. Oricât de mare ar fi ignoranţa voastră, vă puteţi trezi. Iluziile voastre îşi vor lua zborul atunci când vă veţi vedea în sfârşit în faţă: veţi cunoaşte frica fiinţei care s-a crezut întotdeauna frumoasă şi care se descoperă urâtă într-o oglindă. Veţi fi supuşi confruntării cu Eul într-o oglindă care nu este materială: oglinda conştiinţei.
Spuneţi că adevărul vă atrage? Vreţi să ştiţi într-adevăr cine sunteţi? Nu vă este frică să înfruntaţi realitatea? De fapt, vă este frică. Din acest motiv fiinţa umană inventează orice: pentru a ocoli adevărul. Dar vai! Acest fapt nu îi este niciodată de vreun folos. Omul îşi risipeşte viaţa şi nimic nu îl mai poate mulţumi; dacă nu se centrează în el însuşi, el nu se poate simţi acasă niciunde.
Vă întrebaţi de ce insist atât de mult să renunţaţi la falsa strălucire şi să priviţi urâţenia voastră, goliciunea voastră: de ce să nu ascundem cu pudoare acest spectacol înspăimântător? Nu este mai bine să ascundem urâţenia cu podoabe, să drapăm îngrozitoarea goliciune cu mătăsuri strălucitoare? Este exact ceea ce faceţi. La ce foloseşte? Rana ascunsă încetează oare să sângereze? Se infectează. Iar putrefacţia se întinde progresiv asupra întregii voastre personalităţi. Sunt necesare din ce în ce mai multe parfumuri pentru a acoperi mirosurile. Mai devreme sau mai târziu, nimic nu mai ajută, nici parfumul, nici bijuteriile nu mai pot ascunde cadavrul.
Eu nu propun nici un deodorant. Vreau ca duhoarea să înceteze. Eu nu vând nici bijuterii, nici mătăsuri: vă cer să lăsaţi să se deschidă frumuseţea voastră, splendoarea voastră, muzica voastră interioară. Aceasta este singura soluţie. Tot restul este van şi inutil. Credeţi că puteţi obţine vreodată ulei presând pietre?
Vă rog deci să dezgropaţi şi să examinaţi tot ceea ce este ascuns în voi. Nu încercaţi să fugiţi. Unde veţi merge? Voi veţi fi întotdeauna prezenţi. Este imposibil să vă transformaţi, însă nu şi să vă separaţi de voi înşivă.
Observarea de sine este prima fază a acestui proces. Veţi asista la un fenomen miraculos. Când veţi cunoaşte urâţenia, teroarea, ura, vă veţi elibera de ele. Dacă nu veţi mai fugi, ele nu se vor mai mişca, la fel cum umbra voastră încetează să vă mai urmărească atunci când vă opriţi.
Brusc, veţi înţelege că demonii înspăimântători erau o iluzie, că fantomele vă ameninţau numai în măsura în care încercaţi să fugiţi de ele. Pentru atenua frica voastră, aţi adoptat atitudini înşelătoare, a-ţi simulat demnitatea şi onorabilitatea. Toate acestea vor putea fi abandonate deoarece nu va mai exista nimic de ascuns. După ce aţi alungat umbrele, veţi ajunge la o viziune de o frumuseţe inexprimabilă.
Acest lucru mi s-a întâmplat. Am înfrunta monştrii din mine, le-am perceput inconsistenţa şi acest fapt mi-a dat curajul de a privi dincolo de mine. Ceea ce am văzut mi-a schimbat existenţa. Adevărul transfigurează absolut tot. Nu vă temeţi de nimic, vă implor, părăsiţi-vă coliba făcută din paie, ieşiţi din visele voastre şi mergeţi spre deal, acesta vă va oferi cea mai bună protecţie.
(Osho)
Aflati cine sunteti voi cu adevarat
Aproape fiecare gând pe care-l aveţi priveşte în acest caz trecutul sau viitorul, iar sentimentul vostru de sine depinde de trecut în ceea ce priveşte identitatea voastră şi de viitor în ceea ce priveşte împlinirea sa. Teama, anxietatea, aşteptările, regretul, vinovăţia, furia sunt disfuncţii ale stării de conştiinţă aflate sub semnul timpului. Egoul tratează momentul prezent în trei feluri: ca pe un mijloc către un scop, ca pe un obstacol sau ca pe un duşman. Să le luăm pe rând, astfel încât, atunci când regăsiţi în voi tiparul respectiv, să-l puteţi recunoaşte şi să luaţi din nou decizia adecvată. Pentru ego, momentul prezent este, în cel mai bun caz, util doar ca un mijloc ce conduce spre un scop. El vă duce spre un moment viitor considerat a fi mai important, chiar dacă viitorul nu vine niciodată decât sub formă de moment prezent şi nu este, prin urmare, nimic mai mult decât un gând din mintea voastră. Cu alte cuvinte, nu sunteţi niciodată pe deplin aici, deoarece sunteţi întotdeauna ocupaţi cu încercarea de a ajunge în altă parte. Când tiparul acesta devine mai pronunţat — şi aceasta se întâmplă foarte frecvent — momentul prezent este privit şi tratat ca şi cum ar fi un obstacol de trecut. Atunci apar nerăbdarea, frustrarea şi stresul, iar în cadrul culturii noastre aceasta este realitatea de fiecare zi a oamenilor, starea lor normală. Viaţa, cea care există acum, este văzută ca o „problemă”, iar lumea voastră este una plină de probleme ce trebuie rezolvate toate înainte de a putea fi fericiţi, împliniţi sau înainte de a începe să trăiţi cu adevărat — cel puţin aşa credeţi voi. Problema este următoarea: în locul fiecărei probleme soluţionate, apare o alta. Câtă vreme veţi vedea momentul prezent ca pe un obstacol, problemele nu se pot sfârşi. „Voi fi orice doreşti să fiu”, spune Viaţa sau clipa de Acum. „Te voi trata aşa cum mă tratezi tu. Dacă mă vezi ca pe o problemă, voi fi o problemă pentru tine. Dacă mă tratezi ca pe un obstacol, voi fi un obstacol.” În cel mai rău caz, şi această abordare este şi ea foarte des întâlnită, momentul prezent este tratat ca un duşman. Când urâţi ceea ce faceţi, vă plângeţi de ceea ce vă înconjoară, blestemaţi lucrurile care se întâmplă sau s-au întâmplat sau când dialogul vostru interior este alcătuit din expresii precum ar trebui şi n-ar trebui, din învinovăţiri şi acuzaţii, atunci vă certaţi cu ceea ce este, vă certaţi cu ceea ce deja există ca realitate. Transformaţi Viaţa în duşman şi Viaţa spune: „Dacă vrei război, vei avea război.” Realitatea exterioară, care întotdeauna vă reflectă înapoi starea interioară, este atunci experimentată ca fiind ostilă. O întrebare vitală pe care trebuie să v-o puneţi frecvent este aceasta: în ce relaţie mă aflu eu cu momentul prezent? Apoi deveniţi vigilenţi ca să aflaţi răspunsul. Tratez clipa de Acum ca fiind doar un mijloc către îndeplinirea unui scop? O văd ca pe un obstacol? O transform într-un duşman? Din moment ce tot ce aveţi vreodată este momentul prezent, din moment ce Viaţa este inseparabilă de momentul de Acum, semnificaţia adevărată a întrebării este aceasta: care este relaţia mea cu Viaţa? întrebarea aceasta este o modalitate excelentă de demascare a egoului din voi şi de a vă aduce în starea de Prezenţă. Deşi întrebarea nu cuprinde în sine adevărul absolut (în ultimă instanţă, eu şi momentul prezent sunt unul şi acelaşi lucru), ea reprezintă un indicator util către direcţia bună. Puneţi-vi-o adesea, până ce nu veţi mai avea nevoie s-o faceţi. Cum depăşiţi o relaţie disfuncţională cu momentul prezent? Lucrul cel mai important este să o vedeţi în voi, în gândurile şi acţiunile voastre. În momentul în care vedeţi, observaţi că relaţia voastră cu clipa de Acum este disfuncţională, sunteţi prezenţi. A vedea este sinonim cu apariţia Prezenţei, în momentul în care vedeţi disfuncţia, ea începe să se dizolve. Unor oameni li se întâmplă să izbucnească în râs când văd acest lucru. Odată cu viziunea respectivă vine şi puterea de a alege — alegerea de a spune da momentului de Acum, de a-l transforma în prietenul vostru. Eckhart tolle-Un nou pamant
(Maria)
(Maria)
Orga de gheaţă
Se aude ceva,
Nu-i aşa?
E muzica
Orgii de gheaţă
Care-mi atârnă de streaşină.
Nu reuşesc să disting
Nici un sunet,
Dar ştiu,
Sunt convinsă,
Că nu se poate
Să nu se audă nimic,
Iar acest instrument
Perfect
Şi atât de repede pieritor
Să fi fost inventat
Numai
Pentru cine ştie ce
Nevăzut, îndepărtat,
Indiferent
Ascultător.
(Ana Blandiana)
Nu-i aşa?
E muzica
Orgii de gheaţă
Care-mi atârnă de streaşină.
Nu reuşesc să disting
Nici un sunet,
Dar ştiu,
Sunt convinsă,
Că nu se poate
Să nu se audă nimic,
Iar acest instrument
Perfect
Şi atât de repede pieritor
Să fi fost inventat
Numai
Pentru cine ştie ce
Nevăzut, îndepărtat,
Indiferent
Ascultător.
(Ana Blandiana)
Întrebări
De ce nu se-amestecă totul?
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pământului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde şi fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
Şi păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăţ să urăsc?
Eu de ce?
- O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul.
(Ana Blandiana)
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pământului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde şi fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
Şi păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăţ să urăsc?
Eu de ce?
- O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul.
(Ana Blandiana)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)