Pleoape de apa
Intre noi doi
Această oglindă moale, nesigură
Astfel înclinată încât
Eu nu mă văd
Şi tu nu te vezi,
Dar te văd
Şi mă vezi,
Ochii ni se întâlnesc
Şi se încleştează
În zarea ei argintie.
Cât timp această oglindă
Va continua să fie
Şi să ne găzduiască
În visul ei afund,
Viaţa şi moartea
În care eşti, în care sunt,
Rămân doar poveşti
În care sunt, în care eşti.
(Ana Blandiana)
marți, 5 octombrie 2010
Ti-as spune..ceva....
Definiţia strigătului
Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.
Vă amintiţi ce povesteşte Dostoievski despre minutele petrecute în faţa plutonului de execuţie? Despărţise, dacă ţin bine minte, acele minute în mai multe părţi. O parte pentru a-şi lua rămas bun în gând de la prieteni. O parte pentru a-şi aminti viaţa. Şi o parte pentru a privi cum soarele pe tabla unei cupole... Poate că trebuie să simţi sudoarea morţii ca să înţelegi, într-adevăr, cât de frumoasă e o cupolă care străluceşte. Pe care, altfel, o priveşti întrebându-te cât e de veche sau în ce stil e construită. Sau pur şi simplu n-o observi deloc. Şi poate că e o lege a compensaţiilor în toate. Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul? În schimb, unul ca mine trebuie să creadă că orice rău are o limită. Inclusiv pustiul...
Viata pe un peron
(Octavian Paler)
Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.
Vă amintiţi ce povesteşte Dostoievski despre minutele petrecute în faţa plutonului de execuţie? Despărţise, dacă ţin bine minte, acele minute în mai multe părţi. O parte pentru a-şi lua rămas bun în gând de la prieteni. O parte pentru a-şi aminti viaţa. Şi o parte pentru a privi cum soarele pe tabla unei cupole... Poate că trebuie să simţi sudoarea morţii ca să înţelegi, într-adevăr, cât de frumoasă e o cupolă care străluceşte. Pe care, altfel, o priveşti întrebându-te cât e de veche sau în ce stil e construită. Sau pur şi simplu n-o observi deloc. Şi poate că e o lege a compensaţiilor în toate. Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul? În schimb, unul ca mine trebuie să creadă că orice rău are o limită. Inclusiv pustiul...
Viata pe un peron
(Octavian Paler)
Rugă pentru părinţi
Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.
(Adrian Paunescu)
Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.
(Adrian Paunescu)
Citatul zilei 05.10.2010
Saracii nu pot da vina pe guvern ca sunt saraci, trebuie doar sa inveti, sa te educi iar apoi totul tine de destin. - Charles Barkley
luni, 4 octombrie 2010
Băsescu a scris şi recitat o poezie pentru mama sa
Băsescu a scris şi recitat o poezie pentru mama sa
Deasupra-ti cerul se inalta
Si de pe el privesc in jos,
Sute de stele ce-l admira
Pe bravul om prietenos’.
Dar dupa luni de mers pe-ntinderea albastra,
Intors din nou la tarmul tau iubit,
Ai alergat grabit spre casa,
Sa vezi iar chipul mamei fericit.
Casa era pustie si cernita (a continuat presedintele, in timp ce-si privea in ochi amfitrionii)
Si ai plecat in Cer, spre cimitir,
Ca sa asezi in tarana proapsat ravasita
Un trandafir, trei lacrimi s-un sarut.’
‘La capul mamei ce murise trista
Cu gandul la copilul ce-a crescut’.
(http://webtv.realitatea.net/actual/basescu-a-scris-si-recitat-o-poezie-pentru-mama-sa)
Deasupra-ti cerul se inalta
Si de pe el privesc in jos,
Sute de stele ce-l admira
Pe bravul om prietenos’.
Dar dupa luni de mers pe-ntinderea albastra,
Intors din nou la tarmul tau iubit,
Ai alergat grabit spre casa,
Sa vezi iar chipul mamei fericit.
Casa era pustie si cernita (a continuat presedintele, in timp ce-si privea in ochi amfitrionii)
Si ai plecat in Cer, spre cimitir,
Ca sa asezi in tarana proapsat ravasita
Un trandafir, trei lacrimi s-un sarut.’
‘La capul mamei ce murise trista
Cu gandul la copilul ce-a crescut’.
(http://webtv.realitatea.net/actual/basescu-a-scris-si-recitat-o-poezie-pentru-mama-sa)
Venere şi madonă
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer
Şi-a creat pe pânza goală pe Madona dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfeli eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Ş-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,
Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-genic, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dizmeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stin şi rece,
Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martin
O fecioar-al cărei suflet era sânt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmotic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!
Plângi, copilă? - C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochii mari, cu părul blond.
(Mihai Eminescu)
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer
Şi-a creat pe pânza goală pe Madona dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfeli eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Ş-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,
Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-genic, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dizmeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stin şi rece,
Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martin
O fecioar-al cărei suflet era sânt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmotic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!
Plângi, copilă? - C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochii mari, cu părul blond.
(Mihai Eminescu)
Imbratisarea-ti calda e..rasarit de soare...
Un sărut de început
ce în suflet s-a născut
un infinit de amintiri
mă face să zbor
cu aripi de dor
Du-mă iubire la cer...
cu aripile mă prinzi stingher
cu privirea-ţi de aur mă pierd printre nori
iar sunetul glasului tău e zumzet prin flori
Îmbrăţişarea-ti caldă e răsărit de soare
un vis ce mă îmbată cu chin şi cu ardoare
Mă pierd în trenul vieţii şi-alerg spre infint
şi alerg cu tine alături cu paşii de granit.
(Florina)
ce în suflet s-a născut
un infinit de amintiri
mă face să zbor
cu aripi de dor
Du-mă iubire la cer...
cu aripile mă prinzi stingher
cu privirea-ţi de aur mă pierd printre nori
iar sunetul glasului tău e zumzet prin flori
Îmbrăţişarea-ti caldă e răsărit de soare
un vis ce mă îmbată cu chin şi cu ardoare
Mă pierd în trenul vieţii şi-alerg spre infint
şi alerg cu tine alături cu paşii de granit.
(Florina)
Ea,speranta....
Cu aroma ei firavă, fragedă şi-mbietoare
Peste timp a dăinuit şi va dăinui mereu,
Printre flăcări colosale, valuri imense de mare,
Peste relele-omenirii, peste păcate şi greu,
Ea a supravieţuit şi-a rămas învingătoare,
Pe straturi de suferinţă, pe lacrimi fierbinţi de sânge,
Cu puterea ei divină, sfântă şi năucitoare
A rămas mereu aprinsă, nici iubirea n-o învinge,
Ea, speranţa tuturor în clipa ce va urma
Nu va muri niciodată, cu ea încă ne hrănim,
Mai avem încă speranţă, nimeni n-o poate curma,
Nimeni n-o poate ucide, încă sperăm şi iubim.
O,mama...
O, mama, dulce mama, din negura de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfantului mormant
Se scutura salcamii de toamna si de vant,
Se bat incet din ramuri, ingana glasul tau...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi;
Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi odata umbrind mormantul meu...
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar daca impreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,
Mormantul sa ni-l sape la margine de rau,
Ne puna-n incaperea aceluiasi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sanul meu...
Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu.
(Mihai Eminescu)
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfantului mormant
Se scutura salcamii de toamna si de vant,
Se bat incet din ramuri, ingana glasul tau...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi;
Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi odata umbrind mormantul meu...
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar daca impreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,
Mormantul sa ni-l sape la margine de rau,
Ne puna-n incaperea aceluiasi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sanul meu...
Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu.
(Mihai Eminescu)
Mesaj pentru presedinte...
A murit mama presedintelui Traian Basescu.Dumnezeu s-o odihneasca in pace!Grea pierdere pentru presedintele nostru.Din tot sufletul ii transmit condoleante...putere sa razbeasca in aceasta grea incercare.
Tanti Jenica s-a născut în localitatea Basarabi, într-o familie care avea nouă copii. La vârsta de 20 de ani, Elena s-a căsătorit cu Dumitru, fost muncitor, recrutat de Partidul Comunist Român pentru cariera militară. În momentul căsătoriei, Dumitru avea gradul de locotenent la unitatea de tancuri. Conform declarației senatorului Sergiu Nicolaescu, Dumitru Băsescu a fost la Sibiu coleg de şcoală militară cu Victor Stănculescu şi Vasile Milea, avansaţi în timpul regimului comunist la gradul de general, cu funcţii cheie în guvernul Constantin Dăscălescu.
Elena şi Dumitru au făcut doi copii, Mircea şi Traian (născut în 1951). Familia Băsescu a locuit în Iaşi, Bacău şi mai apoi în Constanţa.
Mama preşedintelui Traian Băsescu a rămas văduvă în anul 2002.
În urmă cu un an, mama preşedintelui a fost operată de cancer la sân la Institutul Oncologic Alexandru Trestiorean", din Capitală. După operaţie, Traian Băsescu a afirmat, la insistenţele jurnaliştilor: "Am eu grijă de mama mea. Mama e acasă la mine".
Preşedintele statului, Traian Băsescu, era foarte apropiat de mama sa, căreia i-a şi dedicat o poezie pe care a recitat-o într-o ediţie a emisiunii "Divertis - Serviciul Român de Comedie".
Un fragment din poezie:
Casa era pustie şi cernită
Şi ai plecat încet, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţărâna încă proapsăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi şi-un sărut,
La capul mamei ce murise tristă,
Cu gândul la copilul ce-a crescut".
(preluat din ADEVARUL)
"Elena Băsescu (81 ani), mama preşedintelui României, a decedat astăzi. Ea suferea de Alzhaimer.
Elena Băsescu sau "tanti Jenica", cum îi spuneau apropiaţii, era o femeie simplă şi locuia într-un apartament modest din cartierul Km 4 - 5 din Constanţa.
Elena şi Dumitru au făcut doi copii, Mircea şi Traian (născut în 1951). Familia Băsescu a locuit în Iaşi, Bacău şi mai apoi în Constanţa.
Mama preşedintelui Traian Băsescu a rămas văduvă în anul 2002.
În urmă cu un an, mama preşedintelui a fost operată de cancer la sân la Institutul Oncologic Alexandru Trestiorean", din Capitală. După operaţie, Traian Băsescu a afirmat, la insistenţele jurnaliştilor: "Am eu grijă de mama mea. Mama e acasă la mine".
Preşedintele statului, Traian Băsescu, era foarte apropiat de mama sa, căreia i-a şi dedicat o poezie pe care a recitat-o într-o ediţie a emisiunii "Divertis - Serviciul Român de Comedie".
Un fragment din poezie:
Casa era pustie şi cernită
Şi ai plecat încet, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţărâna încă proapsăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi şi-un sărut,
La capul mamei ce murise tristă,
Cu gândul la copilul ce-a crescut".
(preluat din ADEVARUL)
Un secret al tuturor Maeştrilor este să încetezi de a te mai răzgândi; alege în permanenţă acelaşi lucru.
Întorcându-ne deci şi recapitulând ceea ce mi-ai spus, se pare că ajung la aceste idei principale:
• Viaţa este un proces continuu de creaţie.
• Un secret al tuturor Maeştrilor este să încetezi de a te mai răzgândi; alege în permanenţă acelaşi lucru.
• Nu te lăsa înfrânt de un refuz.
• Noi „atragem către noi” ceea ce gândim, simţim şi spunem.
• Viaţa poate fi un proces de creaţie şi reacţie.
• Sufletul creează, mintea reacţionează.
• Sufletul înţelege ceea ce mintea nu poate să conceapă.
• Încetează de a încerca să-ţi dai seama de ce anume este „cel mai bine” pentru tine (cum poţi să câştigi cel mai mult, să pierzi cel mai puţin, să obţii ceea ce vrei) şi începe prin a acţiona conform a ceea ce simţi că ar fi Cine Eşti Tu.
• Sentimentele tale reprezintă adevărul tău. Cel mai bine pentru tine e ceea ce este adevărat pentru tine.
• Gândurile nu sunt sentimente; ele sunt mai degrabă idei despre cum „ar trebui” să simţi. Când gândurile şi sentimentele devin confuze, adevărul se estompează şi se pierde.
• Ca să te întorci la sentimentele tale, ieşi din minţi şi revino-ţi în simţiri.
• Din momentul în care îţi cunoşti adevărul, trăieşte-l.
• Sentimentele negative nu sunt câtuşi de puţin sentimente adevărate; ele sunt mai degrabă gândurile tale legate de ceva, în¬totdeauna bazate pe experienţa anterioară, a ta sau a altora despre tine şi ceilalţi.
• Experienţa anterioară nu este un indiciu al adevărului, întrucât Adevărul Pur este creat aici şi acum şi nu reprezintă o reconstituire.
• Pentru a schimba modul în care răspunzi la ceva, trăieşte în momentul prezent - momentul care ţi-a fost trimis şi care exista ca atare, înainte ca tu să emiţi un gând în legătură cu el... cu alte cuvinte, Fii Aici Acum, nu în trecut sau în viitor.
• Trecutul şi viitorul pot exista numai în gând. Momentul Prezent este Singura Realitate. Rămâi acolo.
• Caută şi vei găsi.
• Fă orice este nevoie ca să rămâi conectat cu Dumne¬zeu/Adevăr. Nu înceta să te rogi, să practici ritualuri, să meditezi, să citeşti, să scrii, să faci „orice îţi este de folos” ca să rămâi în le¬gătură cu Tot Ceea ce Este.
Cum ţi se pare până acum?
Grozav! Până acum e foarte bine. Ai prins ideea. Ei, ce zici, poţi să o şi trăieşti?
Am de gând să încerc.
Bine.
Da. Putem să ne întoarcem de unde am rămas?
Vorbeşte-mi despre Timp.
Nu există alt Timp în afară de prezent! Ai auzit asta mai înainte, sunt sigur. Dar nu ai înţeles. Acum înţelegi.
Nu există alt timp în afară de acest timp. Nu există alt moment în afară de acest moment. Nu există altceva decât „acum”.
Dar ce întâmplă cu „ieri” şi „mâine”?
Scorneli ale imaginaţiei voastre. Construcţii ale minţii voastre care nu există în Realitatea Supremă.
Tot ceea ce s-a întâmplat vreodată, se întâmplă şi se va în¬tâmpla vreodată, se întâmplă chiar acum.
Nu înţeleg.
Şi nici nu poţi. Nu pe deplin. Dar poţi începe să înţelegi. Şi aici nu este nevoie decât de un început de înţelegere.
Aşa că ... stai doar şi ascultă.
„Timpul” nu este perpetuu. Este un element de relativitate care există pe verticală, nu pe orizontală.
Nu te gândi la el ca şi cum ar fi ceva „de la stânga la dreapta” - o aşa zisă linie a timpului care curge de la naşterea până la moartea fiecărui individ şi de la un punct finit până la un alt punct finit din univers.
„Timpul” este ceva „şi sus şi jos”! Gândeşte-te la el ca la un ax, reprezentând Eternul Moment de Acum.
Imaginează-ţi coli de hârtie pe acest ax, una deasupra alteia. Acestea sunt elementele timpului. Fiecare element separat şi distinct, existând totuşi în mod simultan cu celălalt. Toate colile de hârtie de pe ax, deodată! Atâta cât va fi vreodată - atâta cât a fost vreodată...
Există numai Un Singur Moment - acest moment - Eternul Moment de Acum.
Totul se întâmplă chiar acum şi Eu sunt slăvit. Nu trebuie să aşteptaţi slava lui Dumnezeu. Am procedat astfel pentru că Eu, pur şi simplu, nu puteam să aştept! Am fost atât de fericit Să Fiu Cine Sunt, încât n-am putut să mai aştept să-l fac să se manifeste în reali¬tatea Mea. Aşa că BUM!, iată-l - chiar aici, chiar acum - ÎN TOTALITATEA LUI!
Nu există Început pentru aceasta şi nu există Sfârşit. Aceasta - Totul din Toate - pur şi simplu, ESTE.
În interiorul acestui Este se află experienţa voastră şi aici există şi cel mai mare secret al vostru. Puteţi să vă mişcaţi în mod conştient în interiorul lui Este, către orice „timp” sau „loc” pe care le alegeţi.
Vrei să spui că putem călători în timp?
Aşa este — şi mulţi dintre voi o şi faceţi. Toţi călătoriţi, de fapt - şi o faceţi în mod obişnuit, de regulă în ceea ce numiţi stare de vis. Majoritatea nu sunteţi însă conştienţi. Nu puteţi reţine călătoria ca atare, dar energia rămâne lipită de voi şi, uneori, există rămăşiţe suficiente pentru ca alţii - sensibili la această energie - să poată descoperi ceva despre „trecutul” sau „viitorul” vostru. Ei simt sau „citesc” aceste rămăşiţe şi. voi îi numiţi vizionari şi persoane cu calităţi paranormale. Uneori există suficiente rămăşiţe ca, până şi voi, în perceperea voastră limitată, să fiţi conştienţi că „aţi mai fost aici o dată”. Întreaga voastră fiinţă este brusc zguduită când îşi dă seama că „aţi mai făcut toate acestea şi înainte”!
Déjà vu!
Da. Sau acel sentiment minunat pe care îl trăieşti când te în¬tâlneşti cu anumiţi oameni, că îi cunoşti de o viaţă întreagă - îi cunoşti de o eternitate!
Este un sentiment extraordinar. E un sentiment uimitor. Iar acesta este un sentiment adevărat. Realmente ai cunoscut acel suflet dintotdeauna).
Întotdeauna este ceva ce se întâmplă chiar acum!
Dacă ai şti cât de adesea te-ai uitat în sus sau te-ai uitat în jos de pe „coala ta de hârtie” aflată pe ax şi ai văzut şi alte coli! Şi te-ai văzut şi pe tine însuţi acolo - pentru că o parte din Tine se află pe fiecare coală!
Cum e posibil aşa ceva?
Adevăr vă spun Eu vouă: aţi fost întotdeauna, sunteţi acum şi veţi fi întotdeauna. Nu a existat niciodată un moment când voi nu aţi fost - şi nici nu va exista vreodată un astfel de moment.
Stai puţin! Dar conceptul de suflete bătrâne!? Nu sunt unele suflete „mai bătrâne” decât altele?
Nimic nu este „mai bătrân” decât altceva. Eu am creat TO¬TUL DINTR-O DATĂ şi Totul există chiar acum.
Experienţa lui „mai bătrân” şi „mai tânăr” la care te referi are legătură cu nivelele de conştienţă ale unui anumit suflet sau Aspect al Fiinţei. Voi sunteţi toţi Aspecte ale Fiinţei, pur şi simplu părţi ale lui Ceea Ce Este. Fiecare parte are conştiinţa Întregului încastrată în el. Fiecare element duce în el pecetea.
„Conştienţa” este experienţa acelei conştiinţe care este tre¬zită. Aspectul individual al ÎNTREGULUI devine conştient de El Însuşi. El devine, literalmente, conştient de sine.
Apoi, treptat, devine conştient de toţi ceilalţi şi, apoi, de faptul că nu există alţii - că Toţi sunt Unul.
Apoi, în cele din urmă, conştient de Mine. De Magnificul Eu.
Măi să fie, dar chiar că Te placi, nu-i aşa?
Tu nu...?
Ba da! Cred că eşti formidabil!
Sunt de acord. Şi cred că tu eşti formidabil! Acesta este singurul punct în care tu şi cu Mine nu suntem de acord. Tu nu crezi că eşti formidabil!
Cum aş putea să mă văd pe mine ca formidabil, când uni văd toate slăbiciunile, toate greşelile - şi tot răul din mine?
Adevăr îţi spun Eu ţie: nu există rău!
Aş dori ca ce-mi spui să poată fi adevărat.
Eşti perfect, exact aşa cum eşti.
Aş dori ca ce-mi spui să poată fi adevărat, şi de data asta.
Este adevărat! Un copac nu e mai puţin perfect doar pentru că este puiet Un copilaş nu e mai puţin perfect decât un adult. El este perfecţiunea însăşi. Faptul că nu poate să facă ceva, că nu ştie ceva nu îl face cu nimic mai puţin perfect.
Un copil face greşeli, stă în picioare, merge şovăitor. Cade. Se ridică din nou, clătinându-se puţin, agăţat de piciorul mamei. Oare toate astea înseamnă că acel copil este imperfect?
Îţi spun că este chiar invers! Acel copil este perfecţiunea însăşi, în totalitate şi cu totul adorabil.
(Maria Gheorghe)
Privesc cei rosii trandafiri.....
Mesageria telefonului mi-e plina de zeci de sms-uri care contin cuvintele "te iubesc", "esti totul pentru mine", "esti femeia vietii mele"… iar in colturile casei zac, ratacite, alte zeci de biletele continand aceleasi cuvinte, scrise de cel pe care eu il iubesc. Vaza cea rosie din fata calculatorului este "inflorita" cu trei trandafiri rosii, superbi, acest fermecator-desuet cod declarativ al iubirii…
Ce sa mai spun de acele "te iubesc" care-mi sunt daruite, rostit, aproape cotidian ?
Si cu toate acestea, ma simt infometata de iubire, pustiita de iubire, frustrata de iubire… Darurile invelite in cuvinte de iubire, cad, golite de sens si de continut, in prapastia nevoii de a ma simti iubita, prapastie care parca se largeste continuu si ma istovesc in stradanii inutile, risipite prin prea multe nopti si zile, de a pricepe ce naiba se-ntampla, caci eu stiam de prea mult timp incoace ca daca ti se da iubire, nu poti fi altfel decat implinit…
Si stand eu cu privirea ratacita in haul ce se casca-n inima mea, m-am intrebat: "Doamne, cum de nu ma simt iubita, cand, uite, ce de daruri de iubire imi spune el ca imi arunca-n cale?"
Si imi raspund asa: ma simt iubita cand sunt ascultata, cand sunt lasata sa fiu eu, eu cea adevarata, cand nu sunt criticata, judecata, cand sunt crezuta, cand nu sunt obligata sa-mi pun masti, cand sunt iertata, cand sunt sprijinita, macar cu-o vorba de incurajare in ce vreau sa fac, cand sunt imbratisata chiar si cand sunt trista ori nervoasa, cand sunt respectata in ceea ce aleg, cand simt o mana-intense catre mine atunci cand imi este foarte greu, cand sunt privita cu bunavointa chiar si cand gresesc… Ma simt iubita cand primesc in dar tandrete si nu doar dorinta, cand primesc incurajare si nu doar sfaturi adesea inutile, de falsa ajutorare, cand primesc, pe cat posibil ceea ce cer cand am o trebuinta, in locul unor daruri a caror greutate o port adesea mai mult ca pe o siluinta…
Ma simt iubita cand pot fi lasata sa iubesc asa cum stiu eu si cum pot eu iubi: in felul meu…
Iubirea e o muzica universala, a carei partitura o descifram si o cantam in maniera cu totul personala. Este o limba pe care o codam si-o decodam in felul propriu… Iar ca sa putem impartasi in doi aceeasi muzica si sa putem vorbi aceeasi limba a iubirii, avem nevoie sa ne daruim "cheia" catre felul in care fiecare dintre noi iubim si ne simtim iubiti…
Altminteri, nici un dictionar din lumea asta definind mai simplu sau mai somptuos iubirea nu va putea sa ne ajute sa despachetam si sa primim Iubirea pe care celalalt ne-o daruieste in limbi care ne sunt straine si necunoscute.
Acum, prapastia nevoii mele de-a ma simti iubita este la fel de-adanca si de goala, dar totul capata acum un inteles, chiar daca intelesul nu e colorat in roz…
Privesc cei rosii trandafiri in vaza de pe masa si ii admir- sunt flori frumoase. El ma iubeste-n felul lui, frumos si plini de spini- ca trandafirii… Si eu il iubesc pe el, in felul meu, desi nu-i simt iubirea…
Tu cum iubesti? Si cum te simti iubit, iubita?
Fa-ti un cadou. Fa-i un cadou. Traduceti impreuna cum va impartasiti iubirea, daca ea este-n fiecare. Si daca nu e un limbaj comun, creeati-l…. In clipa asta nici eu nu stiu cum… Dar sper sa aflu, inainte ca ea sa plece dintre noi, din neputinta de-a fi impartasita si hranita de fiecare-n parte, pentru Amandoi…
(Articol scris de Clara Toma)
Ce sa mai spun de acele "te iubesc" care-mi sunt daruite, rostit, aproape cotidian ?
Si cu toate acestea, ma simt infometata de iubire, pustiita de iubire, frustrata de iubire… Darurile invelite in cuvinte de iubire, cad, golite de sens si de continut, in prapastia nevoii de a ma simti iubita, prapastie care parca se largeste continuu si ma istovesc in stradanii inutile, risipite prin prea multe nopti si zile, de a pricepe ce naiba se-ntampla, caci eu stiam de prea mult timp incoace ca daca ti se da iubire, nu poti fi altfel decat implinit…
Si stand eu cu privirea ratacita in haul ce se casca-n inima mea, m-am intrebat: "Doamne, cum de nu ma simt iubita, cand, uite, ce de daruri de iubire imi spune el ca imi arunca-n cale?"
Si imi raspund asa: ma simt iubita cand sunt ascultata, cand sunt lasata sa fiu eu, eu cea adevarata, cand nu sunt criticata, judecata, cand sunt crezuta, cand nu sunt obligata sa-mi pun masti, cand sunt iertata, cand sunt sprijinita, macar cu-o vorba de incurajare in ce vreau sa fac, cand sunt imbratisata chiar si cand sunt trista ori nervoasa, cand sunt respectata in ceea ce aleg, cand simt o mana-intense catre mine atunci cand imi este foarte greu, cand sunt privita cu bunavointa chiar si cand gresesc… Ma simt iubita cand primesc in dar tandrete si nu doar dorinta, cand primesc incurajare si nu doar sfaturi adesea inutile, de falsa ajutorare, cand primesc, pe cat posibil ceea ce cer cand am o trebuinta, in locul unor daruri a caror greutate o port adesea mai mult ca pe o siluinta…
Ma simt iubita cand pot fi lasata sa iubesc asa cum stiu eu si cum pot eu iubi: in felul meu…
Iubirea e o muzica universala, a carei partitura o descifram si o cantam in maniera cu totul personala. Este o limba pe care o codam si-o decodam in felul propriu… Iar ca sa putem impartasi in doi aceeasi muzica si sa putem vorbi aceeasi limba a iubirii, avem nevoie sa ne daruim "cheia" catre felul in care fiecare dintre noi iubim si ne simtim iubiti…
Altminteri, nici un dictionar din lumea asta definind mai simplu sau mai somptuos iubirea nu va putea sa ne ajute sa despachetam si sa primim Iubirea pe care celalalt ne-o daruieste in limbi care ne sunt straine si necunoscute.
Acum, prapastia nevoii mele de-a ma simti iubita este la fel de-adanca si de goala, dar totul capata acum un inteles, chiar daca intelesul nu e colorat in roz…
Privesc cei rosii trandafiri in vaza de pe masa si ii admir- sunt flori frumoase. El ma iubeste-n felul lui, frumos si plini de spini- ca trandafirii… Si eu il iubesc pe el, in felul meu, desi nu-i simt iubirea…
Tu cum iubesti? Si cum te simti iubit, iubita?
Fa-ti un cadou. Fa-i un cadou. Traduceti impreuna cum va impartasiti iubirea, daca ea este-n fiecare. Si daca nu e un limbaj comun, creeati-l…. In clipa asta nici eu nu stiu cum… Dar sper sa aflu, inainte ca ea sa plece dintre noi, din neputinta de-a fi impartasita si hranita de fiecare-n parte, pentru Amandoi…
(Articol scris de Clara Toma)
duminică, 3 octombrie 2010
Cu atata drag iti scrie..tot ce n-ai stiut!
Am inmuiat penita in lichidul vascos din calimara. Avida parca, si-a invaluit stralucirea c-o mantie d-un albastru cenusiu.. si a tacut. Ea, penita.. Am privit-o indelung zemuind, pana luciul a disparut, lasand loc aridului mat. N-a vrut sa scrie.. A refuzat.. Sau nu mai stie? Sau poate eu nu mai stiu? Apoi, am privit in gol.. Nici macar penita nu ma mai asculta.. Cum sa scrie ea ca mi-a incaruntit tampla sufletului? Cum sa vorbeasca despre tristete si suferinta? Ce trairi terfelesti cu-atatea suspine? Ii simti apasarea buricelor degetelor si, supusa, sorbi nectarul dulce-amarui al calimarei..
E dragoste si doare, suflete!!
..a fost primul gand al penitei asternut pe albul imaculat al hartiei. Pfuaaai, cum imi vine sa sar in sus de bucurie si sa topai chicotind apasat pe fiecare litera, sa-mpletesc cuvinte nerostite pan-acum si-auzite vreodat’ de cineva!! Sa strig cat pot de tare imi vine!! Chiar tu?!? Iubesti!
Suflete, tu nu stiai ce-i dragostea? Si nici ca iubirea-i zbucium? Nu-ti terfeli speriat trairile cautand raspunsuri, caci dragostea nu-ntreaba. N-ai sa poti alege cum sa te iubeasca si nici cat. Te-nvaluie si te mistuie innebunitor de incet, iar tu tre’ sa fii pregatit s-o primesti si sa-i oferi inzecit pentru a nu te rapune.. Si suspinul? Hm… Preda-l ratiunii de a fi. Cum, nici macar nu ar avea importanta. Existi, traiesti, esti viu, suflete! Si mai ales.. iubit. Si nu-i zambi trist penitei preferate. Cu atata drag iti scrie tot ce tu n-ai stiut.
(Logica)
E dragoste si doare, suflete!!
..a fost primul gand al penitei asternut pe albul imaculat al hartiei. Pfuaaai, cum imi vine sa sar in sus de bucurie si sa topai chicotind apasat pe fiecare litera, sa-mpletesc cuvinte nerostite pan-acum si-auzite vreodat’ de cineva!! Sa strig cat pot de tare imi vine!! Chiar tu?!? Iubesti!
Suflete, tu nu stiai ce-i dragostea? Si nici ca iubirea-i zbucium? Nu-ti terfeli speriat trairile cautand raspunsuri, caci dragostea nu-ntreaba. N-ai sa poti alege cum sa te iubeasca si nici cat. Te-nvaluie si te mistuie innebunitor de incet, iar tu tre’ sa fii pregatit s-o primesti si sa-i oferi inzecit pentru a nu te rapune.. Si suspinul? Hm… Preda-l ratiunii de a fi. Cum, nici macar nu ar avea importanta. Existi, traiesti, esti viu, suflete! Si mai ales.. iubit. Si nu-i zambi trist penitei preferate. Cu atata drag iti scrie tot ce tu n-ai stiut.
(Logica)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)