Era odata o mica ciocarlie foarte frumoasa a carei voce se pierdea foarte des. Era ceva ce se izbea in gatul ei, iar sunetul ce iesea afara era spart, atat de ragusit de parca ar fi fost un motor stricat care scrasnea ingrozitor. Intr-o primavara, vocea ei devenise atat de neplacuta incat nu mai putea sa raspunda la trilurile mascuilor, care, dupa cum bine stiti, trimit semnale amoroase toata ziua, sperand ca vor obtine un raspuns.
Atunci s-a hotarat sa faca ceva pentru vocea ei sparta, sa consulte un medic specialist. Acesta i-a spus ca pe corzile ei vocale se formase un edem, mare cat o bila si din cauza acestui edem, vocea ei devenise sparta.
Asemenea tuturor specialistilor, i-a propus o interventie simpla, fara durere. Mica ciocarlie i-a spus ca se va mai gandi si s-a intors acasa. Locuia singura si a sunat-o pe o prietena apropiata pentru a-i spune ce diagnostic fixase doctorul, pentru a-i povesti tot ce i se intamplase.
Dar la telefon nu reusea sa isi aminteasca ce cuvant folosise exact doctorul.
- Mi-a spus ca am un…un…Ii era imposibil sa isi aminteasca, cuvantul nu iesea din gura ei. A inchis telefonul, spunand:
- O sa-mi amintesc, pana la urma…
A doua zi, la serviciu, a incercat sa vorbeasca despre acel lucru cu colega ei, insa din nou nu reusea sa isi aduca aminte acel cuvant, nu putea sa-si aminteasca ce ii spusese doctorul ca avea la gat.
- Nu este un chist, ci ceva care nu lasa corzile vocale sa vibreze.
Timpul a trecut si se apropia sfarsitul primaverii. Intr-o seara, in timp ce asculta un pasaj dintr-o opera, Notre Dame de Paris, s-a emotionat foarte tare, mai ales ascultand un fragment care vorbea despre cei care cer azil. Auzind cuvantul azil ii venea sa planga.
Si-a adus aminte de dorinta ei de a canta intr-un cor, din placerea de a darui celorlalti vocea ei si atunci, dintr-o data, in mintea ei au rezonat mai multe cuvinte: “Am un nod, un nod de iubire in gat!” Totul era dintr-o data clar.
“Toate acele <te iubesc> care au ramas stramtorate in gatul meu, toate cele <te iubesc> din copilaria mea, pe care nu le-am spus mamei, tatalui meu sau bunicilor mei!”
Se gandea: “Dar este extraordinar, eu care voiam sa cant, sa-mi gasesc tonul perfect al vocii, nici prea inalt, nici prea jos, eu care voiam sa aud o voce adevarata, vocea mea si mai ales, sa am propria mea voce, sa ma bucur de ea. In ziua in care voi putea spune toate acele <te iubesc> care au ramas in mine, cred ca nodul pe care il am in gat se va topi si voi putea sa cant cu vocea mea adevarata.”
Apoi i-a scris doctorului pentru a-I spune ca nu vrea o interventie chirurgicala pentru a inlatura edemul, ci va incerca sa-l faca sa dispara spunand toate acele <te iubesc> pe care nu le spusese niciodata in viata de copil sau in viata ei de adult.
Medicul a fost foarte uimit citind cuvintele ciocarliei si apoi s-a gandit mult la toate acestea.
Pentru ca, cred ca sunteti de acord cu mine, este o adevarata povara pentru o ciocarlie, sa aiba un edem pe corzile vocale, sa nu mai poata transmite semnale de iubire, ea care avea atat de multa nevoie sa marturiseasca acea iubire."
"Povesti pentru a iubi, povesti pentru a ne iubi", Editura Ascendent, Jacques Salome
