marți, 15 iunie 2010
Pasiunea
O pasiune n-are nevoie de motivari
…e de parere Octavian Paler.”Ea nu cere neaparat sa fie inteleasa si
explicabila.Dimpotriva,ea, incepe acolo unde nu mai e nimic de explicat,
sfarsind abia cand simte nevoia de lamuriri.”Pasiunea, inseamna sa descoperi că inima ta e plină de caldura.Ea îţi dă o putere de a iubi câteodată
greu de explicat. Ştergi din sufletul tău tot ce este întunecat şi dai frâu
liber pasiunii să îţi pădrundă în suflet.Pasiunea e ca un vânt ce te poate
dobori.Dar te doboarâ în iubire, în acea dorinţă imensă, în cele mai adânci
simţuri ale sufletului.
Pasiunea poate da drumul adevăratei personalitaţi, poate schimba destine.Iţi poate schimba viaţa.Modul în care poţi să îţi exprimi adevărata iubire.
Să strigi "salvează-mă" şi pasiunea te va salva.Daca vrei să trăieşti fericit dar nu ştii cum, pasiunea îţi va arăta calea spre fericire. Un cuvant atât de romantic îţi poate dărui atâtea..Pentru a putea lupta şi trai în viaţă în sufletul tău trebuie să existe pasiune.
Pasiunea poate da drumul adevăratei personalitaţi, poate schimba destine.Iţi poate schimba viaţa.Modul în care poţi să îţi exprimi adevărata iubire.
Să strigi "salvează-mă" şi pasiunea te va salva.Daca vrei să trăieşti fericit dar nu ştii cum, pasiunea îţi va arăta calea spre fericire. Un cuvant atât de romantic îţi poate dărui atâtea..Pentru a putea lupta şi trai în viaţă în sufletul tău trebuie să existe pasiune.
Si totusi cata dreptate are Balzac cand
afirma :... si pasiunea moare cand speranta moare…”
Citatul zilei 15.06.2010
"Numai o pasiune puternica, unica, nezdruncinata da pretul adevarat vietii."
Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu
luni, 14 iunie 2010
Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata
"Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu...Iubirea este un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el insusi de dragul cuiva."
Rainer Maria Rilke
Rainer Maria Rilke
duminică, 13 iunie 2010
Viata este ...un cadou!
A fost odată o oarbă care se ura pe ea însăşi din cauză că era oarbă. Ea ura pe toată lumea, cu excepţia prietenului ei iubitor. El era întotdeauna gata să o ajute.
Într-o zi ea i-a spus lui:
„Dacă aş putea să văd lumea, eu m-aş căsători cu tine.”
Într-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi. Când bandajele au fost luate jos, ea a putut să vadă totul, inclusiv pe prietenul ei.
El a întrebat-o:
„Acuma că tu poţi vedea lumea, te căsătoreşti cu mine?”
Fata s-a uitat la el şi a văzut că el este orb. Numai văzând ochii lui închişi a şocat-o. Ea nu se aştepta la asta. Gândul că trebuie să se uite la ochii lui închişi toată viaţa ei a făcut-o să-l refuze.
Prietenul ei a plecat şi a doua zi i-a scris o notă spunând:
„Să ai grijă de ochii tăi, draga mea, pentru că înainte să fie ai tăi, au fost ai mei!”
Aşa este şi cu mintea omenească care lucrează aproape intodeauna când starea noastră se schimbă. Numai câţiva dintre noi ne reamintim cum viaţa noastră a fost înainte, şi cine a fost alături de noi în cele mai dureroase situaţii...
Viaţa este un cadou!
Astăzi, înainte să spui cuiva un cuvânt rău, gândeşte-te la cineva care nu poate să vorbească.
Înainte să spui că mâncarea nu este gustoasă, gândeşte-te la cineva care nu are ce să mănânce.
Înainte să judeci soţul sau soţia, gândeşte-te la cineva care plânge la Dumnezeu pentru o companie.
Astăzi, înainte să te plângi despre viaţa, gândeşte-te la cineva care a plecat de tânăr de pe acest pământ.
Înainte să te plângi de copii, gândeşte-te la cineva care ar dori să aibă copii.
Înainte să te plângi de cineva că nu ţi-a curăţat casă sau nu a măturat-o, gândeşte-te la oamenii care trăiesc pe stradă.
Înainte să te plângi de distanţa parcursă cu maşina, gândeşte-te la cineva care merge pe jos aceeaşi distanţă.
Şi când tu eşti obosit şi te plângi de serviciu, gândeşte-te la şomeri, la cei care ar dori să aibe un loc de muncă.
Înainte să arăţi cu degetul şi să condamni pe cineva, adu-ţi aminte că nimeni dintre noi nu este fără păcat şi noi toţi trebuie să răspundem în faţa Făcătorului nostru.
Şi când gânduri depresive te doboară, pune un zâmbet pe faţă şi mulţumeşte-i lui Dumnezeue că eşti în viaţă!
Ce adanca e tacerea ...
"Ce adanca e tacerea in care mor sperantele atator vieti care si-ar dori doar atat, propria lor menire, dar se ineaca in abisurile tacute.Acolo intalnesc de fiecare data epavele corabiilor atator ganduri care se vroiau candva semete escaladand culmile Destinului.Si au ajuns aici fiindca intotdeauna in viata va mai ramane un varf de cucerit pe care nimeni nu-l va putea atinge viu, si acela e moartea.De aceea o viata intreaga trebuie sa inotam peste valurile intamplarii, create si sortite de stelele cazatoare in oceanul compromisurilor cu noi insine pe patul mortii harazit de nastere."
Sorin Cerin
Sorin Cerin
sâmbătă, 12 iunie 2010
Citatul zilei 12.06.2010
"Deznadejdea inseamna sa nu cunosti motivele pentru care lupti si daca trebuie sa lupti."
Albert Camus
Albert Camus
vineri, 11 iunie 2010
Tudor Gheorghe - În fiecare zi (versuri de Romulus Vulpescu)
În fiecare zi
În fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare
Şi nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deşert de disperare.
Ne invadează lenea unui vis
Pe care îl anulăm cu o şovăire
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor să admire.
Ne răsucim pe un aşternut posac
Însinguraţi în doi, din laşitate
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură, sărutările uzate.
Ne pomenim prea goi într-un târziu
Pe o nepermis de joasă treaptă tristă
Prea sceptici şi prea singuri, prea în pustiu
Ca să mai ştim că dragostea există.
Citatul zilei 11.06.2010
"Omul nu poate descoperi noi oceane, cata vreme nu are curajul de a pierde din vedere tarmul."
Andre Gide
Andre Gide
joi, 10 iunie 2010
Viata sau moarte?
În religia hindusă, se consideră că orice fiinţă are în viaţă un anumit scop, un ideal de îndeplinit şi în primul rând o lecţie de învăţat. Aceasta apare ca o revelaţie în ultimele clipe ale vieţii sau ca o înţelegere acută a lucrurilor. Dacă nu şi-a îndeplinit misiunea în această viaţă, va fi nevoit să se reîncarneze încontinuu în aceeaşi fiinţă până va învăţa ceea ce Puterea supremă i-a hărăzit să înveţe. Fiecare creatură are un lucru diferit de învăţat în viaţă, fiecare creatură pricepe un lucru înainte ca moartea să îl exporte în ceva ce nimeni nu poate să ne explice: gândacul îşi poate da seama că motivul pentru care confraţii săi ajung la pieire, este pentru că intră constant în bucătăriile sau sufrageriile oamenilor, sau porcul, care poate realiza că omul îl creşte şi il hraneste doar pentru că vrea să-l mănânce. Dar omul, ce vede omul înainte de a muri, ce înţelege el de consideră Dumnezeu că a trăit îndeajuns încarnat în om? Ce mistere mai are de înţeles natura umană pentru a pricepe adevărata esenţă a vieţii?
Omul, acest mic capriciu a lui Dumnezeu, acest punct ce se întinde între tot şi nimic, această complexitate monstruoasă de frumuseţe, prostie şi răutate, ce scop are în această lume, ce menire are pe pământ? Văzând lumina de la capătul tunelului, el înţelege ceva ce trebuie să plătească, se pare, cu preţul vieţii. Ce? Ivan Ilici, personaj din „Moartea lui Ivan Ilici” al celebrului romancier Lev Tolstoi, simte milă pentru persoanele ce îi înconjoară patul, chiar dacă înainte simţise prefăcătorie în durerea lor. El işi schimbă radical atitudinea faţă de familia sa, simţind că sentimentul de compătimire nu trebuie îndreptat asupra sa ci asupra acelor oameni ce stau la patul lui şi nu înţeleg că el de-abea acum e fericit. Ana Carenina, personaj al aceluiaşi autor, îşi dă seama că nimic nu e mai important ca viaţa pe lumea asta şi că sinuciderea e un gest necugetat. Dacă luăm în calcul aceste exemple posibile a două personaje ce şi-au încheiat viaţa încarnaţi în oameni, atunci înseamnă că fiecare om are de învăţat un lucru diferit faţă de celălalt în viaţa sa, ceva pliat pe caracterul său şi pe viaţa pe care a avut-o până atunci. Aşa a văzut Tolstoi sfârşitul vieţii a două persoane diferite, dar cum a fost sfârşitul său, ce lucru nu l-a înţeles el în optzeci şi opt de ani de zile, însă în ultima clipă a priceput?
Dacă religia hindusă are dreptate în această concepţie a sa, atunci rezolvarea posibilă a acestei căi misterioase este prostia. Dacă omul încetează a mai cugeta fără sens şi rost şi a mai încerca să înţeleagă adevărurile ascunse, ar trăi mai mult, poate chiar ar deveni nemuritor. Dar cât de mare poate fi prostia în aşa fel încât să oprească firul gândurilor când moartea vine după tine? Şi totuşi, au existat genii ce au trăit zeci de ani, fără ca moartea să se uite măcar odată pe fereastra lor, darămite să le bată şi la uşă. Luând ca exemplu tot un personaj fictiv dar posbil, Alexei Zorbas, încercăm să cuprindem măcar o fărâmitură din aceste două nebuloase, viaţa şi moartea. Un personaj din a cărui caracter Kazantzakis a făcut un prototip de om, Zorbas era omul ce iubea viaţa, femeile, munca şi distracţia, ce încerca a înţelege pe om şi în acelaşi timp pe Dumnezeu. Dragostea lui extraordinară pentru viaţă şi plăcerea precum şi priceperea cu care face absolut orice lucru creează subiectul romanului, terminându-se cu o scrisoare în care este anunţată moartea lui dupa zeci de ani de trăit. Dacă el iubea viaţa şi ştia de la început că nimic nu e mai scump pe lumea asta decât acest ceva cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, fiind la polul opus de Carenina, ce a vazut, simţit, gândit el când a ajuns la colţ?
Acest prag al omului din fiinţă în nefiinţă, această treaptă pe care o calci odată şi nu mai ai scăpare, reprezintă problematica vieţii. Omul trăieşte atâta timp pentru a învăţa să moară, viaţa e doar începutul morţii? Învăţătura de la sfârşitul vieţii ar putea fi acceptarea şi conştientizarea tuturor greşelilor făcute în viaţă, ar putea fi de asemenea singura clipă în care suntem întru totul asemeni lui Dumnezeu: atunci când suntem capabili să iertăm. Eminescu spune „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Această moarte lăuntrică la care se referă, acest sfârşit de drum este toată strădania noastră de o viaţă, tot chinul nostru de a învăţa cum să murim, de a ştii cum să ne plecăm frumos capul în faţa Necunoscutului. Însă aşa cum menţionează Paler, de la prea multă aşteptare scopul moare. Aşa şi la Eminescu, aşteptând prea mult scopul vieţii, a uitat că are unul, iar atunci când acesta a reapărut, el era pregătit să se considere Nemuritor, incapabil să mai înveţe vreodată să moară.
Moartea, cel mai mare abis al cunoştiinţelor umane, va rămâne întotdeauna o etapă misterioasă pentru viaţă. Frica faţă de acest necunoscut, frică pe care ne-o cultivăm în timpul viaţii este cât se poate de întemeiată, neştiind dacă ce ne aşteaptă dincolo de porţile acestei lumi va fi Rai sau Iad.
Daniela
Omul, acest mic capriciu a lui Dumnezeu, acest punct ce se întinde între tot şi nimic, această complexitate monstruoasă de frumuseţe, prostie şi răutate, ce scop are în această lume, ce menire are pe pământ? Văzând lumina de la capătul tunelului, el înţelege ceva ce trebuie să plătească, se pare, cu preţul vieţii. Ce? Ivan Ilici, personaj din „Moartea lui Ivan Ilici” al celebrului romancier Lev Tolstoi, simte milă pentru persoanele ce îi înconjoară patul, chiar dacă înainte simţise prefăcătorie în durerea lor. El işi schimbă radical atitudinea faţă de familia sa, simţind că sentimentul de compătimire nu trebuie îndreptat asupra sa ci asupra acelor oameni ce stau la patul lui şi nu înţeleg că el de-abea acum e fericit. Ana Carenina, personaj al aceluiaşi autor, îşi dă seama că nimic nu e mai important ca viaţa pe lumea asta şi că sinuciderea e un gest necugetat. Dacă luăm în calcul aceste exemple posibile a două personaje ce şi-au încheiat viaţa încarnaţi în oameni, atunci înseamnă că fiecare om are de învăţat un lucru diferit faţă de celălalt în viaţa sa, ceva pliat pe caracterul său şi pe viaţa pe care a avut-o până atunci. Aşa a văzut Tolstoi sfârşitul vieţii a două persoane diferite, dar cum a fost sfârşitul său, ce lucru nu l-a înţeles el în optzeci şi opt de ani de zile, însă în ultima clipă a priceput?
Dacă religia hindusă are dreptate în această concepţie a sa, atunci rezolvarea posibilă a acestei căi misterioase este prostia. Dacă omul încetează a mai cugeta fără sens şi rost şi a mai încerca să înţeleagă adevărurile ascunse, ar trăi mai mult, poate chiar ar deveni nemuritor. Dar cât de mare poate fi prostia în aşa fel încât să oprească firul gândurilor când moartea vine după tine? Şi totuşi, au existat genii ce au trăit zeci de ani, fără ca moartea să se uite măcar odată pe fereastra lor, darămite să le bată şi la uşă. Luând ca exemplu tot un personaj fictiv dar posbil, Alexei Zorbas, încercăm să cuprindem măcar o fărâmitură din aceste două nebuloase, viaţa şi moartea. Un personaj din a cărui caracter Kazantzakis a făcut un prototip de om, Zorbas era omul ce iubea viaţa, femeile, munca şi distracţia, ce încerca a înţelege pe om şi în acelaşi timp pe Dumnezeu. Dragostea lui extraordinară pentru viaţă şi plăcerea precum şi priceperea cu care face absolut orice lucru creează subiectul romanului, terminându-se cu o scrisoare în care este anunţată moartea lui dupa zeci de ani de trăit. Dacă el iubea viaţa şi ştia de la început că nimic nu e mai scump pe lumea asta decât acest ceva cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, fiind la polul opus de Carenina, ce a vazut, simţit, gândit el când a ajuns la colţ?
Acest prag al omului din fiinţă în nefiinţă, această treaptă pe care o calci odată şi nu mai ai scăpare, reprezintă problematica vieţii. Omul trăieşte atâta timp pentru a învăţa să moară, viaţa e doar începutul morţii? Învăţătura de la sfârşitul vieţii ar putea fi acceptarea şi conştientizarea tuturor greşelilor făcute în viaţă, ar putea fi de asemenea singura clipă în care suntem întru totul asemeni lui Dumnezeu: atunci când suntem capabili să iertăm. Eminescu spune „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Această moarte lăuntrică la care se referă, acest sfârşit de drum este toată strădania noastră de o viaţă, tot chinul nostru de a învăţa cum să murim, de a ştii cum să ne plecăm frumos capul în faţa Necunoscutului. Însă aşa cum menţionează Paler, de la prea multă aşteptare scopul moare. Aşa şi la Eminescu, aşteptând prea mult scopul vieţii, a uitat că are unul, iar atunci când acesta a reapărut, el era pregătit să se considere Nemuritor, incapabil să mai înveţe vreodată să moară.
Moartea, cel mai mare abis al cunoştiinţelor umane, va rămâne întotdeauna o etapă misterioasă pentru viaţă. Frica faţă de acest necunoscut, frică pe care ne-o cultivăm în timpul viaţii este cât se poate de întemeiată, neştiind dacă ce ne aşteaptă dincolo de porţile acestei lumi va fi Rai sau Iad.
Daniela
Alex Ubago - A Gritos de Esperanza
To think about that the moon doesn't shine tomorrow
I don't care, i only want to see you smiling
it's what makes me happy
my soul..
And it's true that one distinct look
or some very cold gesture se clava
at my chest
dagger of the bewildering
but love here is the magic
Now that i see you girl
I already miss you
I can't imagine my wounds
if one day you are going far away
Therefore i would like..
that when they ask for me
you shouldn't say them where i went
let your soul be strong
and when you look until the forehead
you don't remember everything i didn't give you
And it's that much things have left/remained
to tell you and that you tell me
so much bouts and passions to live
at your side, oh my live..
at your side
And see that our eyes will shine tomorrow
and that your voice stays demanding me with cryings love
with cryings of hope
Now that i have you
I don't think to lose the time
either to lose myself by my absurd ego
not a single moment
......??, the fear
If they ask for me
Don't say them where I went
let your soul be strong
and when you look until the forehead
you don't remember everything i didn't give you
let your light shine forever
because you're worth it
and i am sorry if some day i intended
that you wasn't you
And if they ask for you
i will only say that i saw you
in my dreams one night
and only dreams since then
to see me everyday together with you
And it's that many things have left/remained
to tell you and that you tell me/let you tell me
all bouts and passions for living
at your side, oh my life
at your side
"The death of the deer" Moartea caprioarei
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit si a curs pe pamânt.
A ramas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fântâna namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri
Danseaza salbatice, satanice jocuri.
Ma iau dupa tata la deal printre târsuri,
Si brazii ma zgârie, rai si uscati.
Pornim amândoi vânatoarea de capre,
Vânatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea ma naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tâmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa, straina si grea.
Asteptam într-un loc unde înca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni în sirag sa se-adape
Una câte una caprioarele.
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.
Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parca
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!
Ea s-arata saltând si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri înfiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara
Bataia pustii tatii sa dea gres!
Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele,
Îl pravali apoi, stârnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvâcnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile târzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.
Împleticit m-am dus si i-am închis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini...
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte.
Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai fara vânt alearga frunzarele duium!
Înalta tata foc înfricosat.
Vai, cât de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fara sa stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc, si-as vrea...
Tu, iarta-ma, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeste tata? Manânc si plâng. Manânc!
Tatiana STEPA - COPACI FARA PADURE
În povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.
Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul;
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.
Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară;
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure.
Toată vara au fost numai ploi
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi prin toamna şederii în noi
Cade ultima frunză pe ele.
În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe:
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se agaţe.
Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni călători să ne tundă,
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă.
Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine
Fără braţe, cu ochii pustii,
N-am să am ce întinde spre tine.
Citatul zilei 10.06.2010
"Oamenii cu caracter puternic nu-si marturisesc greselile decat lor, in sine, si se pedepsesc singuri pentru ele."
Honore De Balzac
Honore De Balzac
miercuri, 9 iunie 2010
Viata...prin ochii lui Ion Vlasiu
Viata inseamna continuu efort de a da sens lucrurilor, apropiere de esenta lor, confundare in freamat si vibratie poetica.
Lumea e un cadru fantastic ce se ofera continuu sensibilitatii si spiritului nostru, nu ramane pasiv, rupe distantele, apropiate cu incredere, toate sunt pentru tine, dar cu o conditie : sa fii si tu a lor.Lumea minerala, vegetala, animala, vastitatea cosmica, apropierile de campul social al valorilor, deschide punti de apropiere pentru tine si pentru semeni si ei vor asocia numele tau cu marile lor sperante.
Poezia e genul marilor visari, loc de plecari si intoarceri pe mari distante, cu cat mai mari, cu atat mai frumoase.
Natura isi ascunde pietrele pretioase fiindca sunt rare.
Un om de valoare se cantareste cu idei originale pe care viata le fructifica.
Artistii se selecteaza in timp, cu o luneta microscopica de protectie uriasa.
Intelepciunea naturii te poate speria in simplitatea cu care se exprima.Secretul ei tine de staruinta.Nu uita ca ea gaureste pietrele cu o picatura de apa.Se sustine ca tehnicitatea moderna dezumanizeaza omul.Nu cred.Il desensibilizeaza putin, in schimb devine mai cerebral.De cand luna a devenit un obiect al satelitilor, a incetat sa mai fie o muza romantica, totusi ea da noptii poezia luminii reci.
Imblanzeste, innobileaza fata lumii vazute, da-i poezia sperantelor tale de frumos...
Pune viata ta calda pe obrazul lumii reci......
Lumea e un cadru fantastic ce se ofera continuu sensibilitatii si spiritului nostru, nu ramane pasiv, rupe distantele, apropiate cu incredere, toate sunt pentru tine, dar cu o conditie : sa fii si tu a lor.Lumea minerala, vegetala, animala, vastitatea cosmica, apropierile de campul social al valorilor, deschide punti de apropiere pentru tine si pentru semeni si ei vor asocia numele tau cu marile lor sperante.
Poezia e genul marilor visari, loc de plecari si intoarceri pe mari distante, cu cat mai mari, cu atat mai frumoase.
Natura isi ascunde pietrele pretioase fiindca sunt rare.
Un om de valoare se cantareste cu idei originale pe care viata le fructifica.
Artistii se selecteaza in timp, cu o luneta microscopica de protectie uriasa.
Intelepciunea naturii te poate speria in simplitatea cu care se exprima.Secretul ei tine de staruinta.Nu uita ca ea gaureste pietrele cu o picatura de apa.Se sustine ca tehnicitatea moderna dezumanizeaza omul.Nu cred.Il desensibilizeaza putin, in schimb devine mai cerebral.De cand luna a devenit un obiect al satelitilor, a incetat sa mai fie o muza romantica, totusi ea da noptii poezia luminii reci.
Imblanzeste, innobileaza fata lumii vazute, da-i poezia sperantelor tale de frumos...
Pune viata ta calda pe obrazul lumii reci......
Teama?
Cand mi-e teama ca nu voi izbuti sa fac fata unei situatii (de orice natura)imi amintesc de cuvintele lui Dale Carnegie-"cele mai importante lucruri in lume au fost realizate de oameni care au continuat sa incerce chiar si cand se parea ca nu mai este nici o speranta."
Citatul zilei 09.06.2010
"Tot ce e bine e greu de facut.Sa mori e usor, sa pierzi e usor, sa trisezi e usor, sa fii mediocru e usor.Evita lucrurile usor de infaptuit."
Scott Alexander
Scott Alexander
marți, 8 iunie 2010
Nici o pierdere să nu te copleşească
"Nu lăsa nici o situaţie, nici o problemă de viaţă, nici o suferinţă, nici o pierdere din viaţa ta să te copleşească, să te deruteze, să-ţi spună „Nu mai pot”!
Nu-i da nimănui puterea ta, ataşîndu-te de o dorinţă puternică sau de aşteptare care nu se împlineşte. Viaţa aceasta şi universul acesta sînt concepute pentru schimbare, pentru alternanţe şi pentru tot ce este să vină şi apoi să plece şi iar să vină, şi iar să plece...
Dacă ai pierdut ceva, nu te lăsa distrus, copleşit, îndurerat, căci durerea este putere pierdută. Durerea este energie pierdută. Nu-l lăsa pe „nu pot” să te ducă în fundul iadului, căci oricine „poate” merge mai departe dacă el crede aceasta.
Orice s-ar schimba în viaţa ta, nu înseamnă sfîrşit de lume. Dă-i voie situaţiei care te frămîntă să plece. Permite-i altui om să plece, dacă aşa alege el...
Căci pleacă un om din viaţa ta şi vine altul. Pleacă o situaţie şi se naşte alta. Pierzi ceva şi vine altceva. Aceasta este legea vieţii. Şi, cînd deschizi ochii mari şi limpezi, eşti treaz şi eşti conştient.
Sentimentul neputinţei apare din întunericul minţii tale, din neputinţa ta de a vedea şi nu pentru că ar fi vreun adevăr în „Nu mai pot”...
Singurul motiv pentru care nu poţi vine la tine pentru că spui mereu „nu pot şi nu pot”... Afirmă „eu pot, eu vreau”, „pot depăşi orice” şi „ştiu că altceva va veni la mine şi mă va sprijini, mă va ajuta”!
Credinţa în neputinţa ta crează în tine o energie de deprimare şi derută, o stare de dezenergizare, care înseamnă tot energie. Şi dezenergizarea este energie, ştiai aceasta? Dacă tu investeşti mental în deprimare, este ca şi cum te-ai strădui în fiecare clipă să pierzi banii pe care-i ai în bancă şi chiar pe aceia pe care nu-i ai. Fii atent la ce ţi se întîmplă atunci cînd nu te simţi bine, ori ai convingerea că nu este posibil un lucru în viaţa ta. Te dezenergizezi. Chiar începi să nu mai poţi. Şi atunci trebuie să vină ceva din afara ta care să te susţină. Să vină altcineva, care să-ţi facă pe plac, să te alinte, să-ţi dea marea cu sarea.
Uneori vine ajutorul din afară, dar alteori el nu vine, ori nu eşti în stare măcar să percepi că el este prezent. Mintea deprimată nu mai este capabilă să vadă ce primeşte, ce are, ce este – deja – în preajma ei. Pentru mintea care sutine „nu pot”, „nu-mi place”, „nu vreau” nimic nu mai este viu, întreg, capabil să o ajute, să o energizeze şi s-o încurajeze. De aceea nu contează atît ce fac alţii pentru tine, cît şi ce îţi oferă cineva...
Contează să fii capabil să primeşti cu o minte trează, clară... Să fii capabil să gîndeşti cu adevărat. Şi să fii convins de faptul că, orice nu ai acum, poate fi mai tîrziu. Poate veni mîine, poimîine. Ceea ce nu ai acum, nu lipseşte din lume, lipseşte doar din mintea ta. Programează-te continuu pozitiv, orice ar fi. Dacă o mie de oameni spun că este imposibil să fii sănătos, nu este un motiv să le dai crezare, căci credinţa ta este „contul energetic” pe care îl hrăneşti pentru tine însuţi.
Dacă te laşi programat de alţii şi dacă îi spui minţii tale „este imposibil să fac acest lucru”, atunci... el devine imposibil. Dar, dacă tu alegi să fii puternic, trebuie să alegi această în mintea şi în inima ta."
Mihaela Marian
Nu-i da nimănui puterea ta, ataşîndu-te de o dorinţă puternică sau de aşteptare care nu se împlineşte. Viaţa aceasta şi universul acesta sînt concepute pentru schimbare, pentru alternanţe şi pentru tot ce este să vină şi apoi să plece şi iar să vină, şi iar să plece...
Dacă ai pierdut ceva, nu te lăsa distrus, copleşit, îndurerat, căci durerea este putere pierdută. Durerea este energie pierdută. Nu-l lăsa pe „nu pot” să te ducă în fundul iadului, căci oricine „poate” merge mai departe dacă el crede aceasta.
Orice s-ar schimba în viaţa ta, nu înseamnă sfîrşit de lume. Dă-i voie situaţiei care te frămîntă să plece. Permite-i altui om să plece, dacă aşa alege el...
Căci pleacă un om din viaţa ta şi vine altul. Pleacă o situaţie şi se naşte alta. Pierzi ceva şi vine altceva. Aceasta este legea vieţii. Şi, cînd deschizi ochii mari şi limpezi, eşti treaz şi eşti conştient.
Sentimentul neputinţei apare din întunericul minţii tale, din neputinţa ta de a vedea şi nu pentru că ar fi vreun adevăr în „Nu mai pot”...
Singurul motiv pentru care nu poţi vine la tine pentru că spui mereu „nu pot şi nu pot”... Afirmă „eu pot, eu vreau”, „pot depăşi orice” şi „ştiu că altceva va veni la mine şi mă va sprijini, mă va ajuta”!
Credinţa în neputinţa ta crează în tine o energie de deprimare şi derută, o stare de dezenergizare, care înseamnă tot energie. Şi dezenergizarea este energie, ştiai aceasta? Dacă tu investeşti mental în deprimare, este ca şi cum te-ai strădui în fiecare clipă să pierzi banii pe care-i ai în bancă şi chiar pe aceia pe care nu-i ai. Fii atent la ce ţi se întîmplă atunci cînd nu te simţi bine, ori ai convingerea că nu este posibil un lucru în viaţa ta. Te dezenergizezi. Chiar începi să nu mai poţi. Şi atunci trebuie să vină ceva din afara ta care să te susţină. Să vină altcineva, care să-ţi facă pe plac, să te alinte, să-ţi dea marea cu sarea.
Uneori vine ajutorul din afară, dar alteori el nu vine, ori nu eşti în stare măcar să percepi că el este prezent. Mintea deprimată nu mai este capabilă să vadă ce primeşte, ce are, ce este – deja – în preajma ei. Pentru mintea care sutine „nu pot”, „nu-mi place”, „nu vreau” nimic nu mai este viu, întreg, capabil să o ajute, să o energizeze şi s-o încurajeze. De aceea nu contează atît ce fac alţii pentru tine, cît şi ce îţi oferă cineva...
Contează să fii capabil să primeşti cu o minte trează, clară... Să fii capabil să gîndeşti cu adevărat. Şi să fii convins de faptul că, orice nu ai acum, poate fi mai tîrziu. Poate veni mîine, poimîine. Ceea ce nu ai acum, nu lipseşte din lume, lipseşte doar din mintea ta. Programează-te continuu pozitiv, orice ar fi. Dacă o mie de oameni spun că este imposibil să fii sănătos, nu este un motiv să le dai crezare, căci credinţa ta este „contul energetic” pe care îl hrăneşti pentru tine însuţi.
Dacă te laşi programat de alţii şi dacă îi spui minţii tale „este imposibil să fac acest lucru”, atunci... el devine imposibil. Dar, dacă tu alegi să fii puternic, trebuie să alegi această în mintea şi în inima ta."
Mihaela Marian
Nicu Alifantis - 0, rămâi
O, RAMAI
O, ramâi, ramâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu sa le-ascult;
In al umbrei întuneric
Te asaman unui print,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri si cuminti;
Si prin vuietul de valuri,
Prin miscarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taina
Mersul cârdului de cerbi;
Eu te vad rapit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
In a apei stralucire
Intinzând piciorul gol
Si privind în luna plina
La vapaia de pe lacuri,
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."
Astfel zise lin padurea,
Bolti asupra-mi clatinând;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în câmp râzând.
Astazi chiar de m-as întoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?
(1879, 1 februarie)
Mihai Eminescu
Fericirea exista
Vi s-a intamplat vreodata sa tineti minte o anumita data....mult timp?Desigur,veti spune.Ziua de nastere,onomastice,etc.Ei bine, nu.Pentru mine ziua de azi are o semnificatie aparte.Se implinesc cinci luni de cand mi-am dat seama ca in sufletul meu mai e loc pentru un sentiment pe care-l consideram pierdut.Acel sentiment ce mi-a umplut sufletul la douazeci de ani.De fericire.Cum nici o fericire nu poate fi descrisa in cuvinte,n-o voi descrie nici eu, aici si nicaieri.E suficient ca stiu de existenta ei,si ca in fiecare luna pe data de opt imi voi aminti de ea.Va pup si sincer va doresc sa aveti parte de ce simt eu azi.
luni, 7 iunie 2010
Puterea gandului...
Am auzit vorbinduse sau am citit materiale legate de importanta gandirii pozitive, de felul in care gandurile ne influenteaza starea de sanatate si armonia vietii noastre in general. Dar desi in foarte multe carti sunt oferite tehnici de mentalizare pozitiva, totusi nu foarte des este analizata natura gandului si puterea acestuia. In acest sens cartea lui Swami Shivananda - Puterea gandului din care este extras acest articol ne ajuta sa intelegem natura gandului si puterea acestuia.
In timp ce lumina calatoreste cu circa 300.000 de kilometri pe secunda, gandurile ajung practic instantaneu la locul de destinatie. Gandul este mai fin decat eterul (n.n. Sivananda nu vorbeste aici despre Akasha, materia subtila ultima, ale carei vibratii produc intreaga manifestare, deci si gandul, ci de mediul subtil prin care se transmite electricitatea), mediul electricitatii. Prin intermediul unei transmisii radio, un cantaret care canta la Roma poate fi ascultat in propriul nostru apartament din Bucuresti. Orice mesaj poate fi receptionat prin intermediul unor asemenea transmisii. Intr-un mod asemanator se comporta si mintea omu-lui. Un sfant ce emana valuri spirituale de pace, armonie si echilibru, trimite de fapt in lume ganduri de pace si armonie. Acestea calatoresc mai rapid decat lumina in toate directiile, patrunzand in mintile altor oameni si producandu-le, prin fenomenul subtil al rezonantei, ganduri similare de armonie si pace. In schimb, un om angrenat in activitati lumesti, a carui minte este plina de gelozie, razbunare si ura, emite ganduri discordante ce patrund la randul lor in mintile a mii de oameni, creandu-le stari asemanatoare, dizarmonioase.
Daca aruncam o piatra intr-un bazin cu apa, ea va produce o succesiune de valuri concentrice avand drept epicentru locul impactului. Lumina unei lumanari va da si ea nastere unor valuri de vibratii eterice calatorind in toate directiile, pornind de la centru. In acelasi mod, atunci cand un gand, bun sau rau, strabate mintea unei persoane, el da nastere unor vibratii in MANAS (sau atmosfera mentala), care vor calatori in toate directiile, la mare distanta de emitator.
Care poate fi mediul prin care calatoreste gandul de la o minte la alta? Cea mai buna explicatie este ca MANAS, sau substanta mintii, umple ca un eter intregul spatiu, servind drept vehicul pentru ganduri, la fel cum PRANA este vehiculul pentru sentimente, lumina si electricitate, iar aerul pentru sunet.
Forta sau puterea gandului este atat de mare, incat poti invarti pamantul prin intermediul ei. Ea poate fi transmisa de la un om la altul. De pilda, puternicele ganduri ale marilor intelepti de altadata, numiti si RISHIS, se pastreaza inca inregistrate in AKASHA. Yoghinii clarvazatori pot percepe aceste ganduri-imagine. Ei le mai pot inca citi. Suntem practic inconjurati de un ocean de ganduri. Plutim in acest ocean. Cu totii absorbim anumite ganduri si emitem altele in acest univers al gandurilor. Astfel, fiecare are propria lui lume a gandurilor, si toate aceste lumi se dizolva in marele ocean al Mintii Cosmice. Gandurile traiesc. Ele sunt la fel de solide in lumea lor ca si o piatra in lumea fizica. Corpul nostru poate inceta sa mai fie, dar gandurile noastre nu pot muri niciodata. Fiecare schimbare de gand este insotita de o vibratie noua in materia mentala. Gandul-forta are nevoie de o anumita materie subtila (un mediu) pentru a putea actiona. De aceea, cu cat mai puternice sunt gandurile, cu atat mai devreme vor apare rezultatele lor. Cand gandul este focalizat, dandu-i-se o anumita directie particulara, el va produce anumite efecte, direct proportional cu puterea de concentrare a emitatorului (adica cu forta cu care acesta emite gandul).
Gandul este o forta subtila, pe care ne-o putem procura si prin hrana. Daca mancarea este pura, gandul devine si el pur. Cel care are ganduri pure vorbeste cu multa autoritate si produce o impresie foarte vie in mintile celor care il asculta. El poate influenta astfel mii de persoane printr-un singur discurs. Gandul pur este mai ascutit decat taisul lamei. De aceea, nu emiteti decat ganduri sublime, pure. Acest lucru este posibil prin cultivarea puterii gandului, care este o stiinta exacta.
Gandurile sunt mesaje transmise in lume. Cei care emana ganduri de ura, gelozie, razbunare si rautate sunt cu adevarat oameni foarte periculosi. Ei intretin in lume o atmosfera de agitatie si zbucium. Gandurile si sentimentele lor negative sunt transmise in eter precum mesajele radio sau TV si sunt receptionate de acei oameni ale caror minti rezoneaza cu asemenea vibratii. Caci gandul se misca cu o viteza uluitoare, putand influenta multa lume. Astfel, cei care emit ganduri sublime si pioase ii pot ajuta deopotriva pe cei din apropiere, dar si pe altii, aflati la mare distanta.
Gandurile au o putere enorma. Gandurile pot vindeca bolile. Ele pot transforma mentalitati. Gandurile pot face practic orice. Chiar si marile minuni au fost create practic prin puterea incredibila a gandului. Gandul este o forta dinamica. El este determinat de vibratiile PRANA-ei psihice (sau SUKSHMA PRANA) asupra substantei mentale. Gandul este o forta la fel ca si gravitatia, atractia sau respingerea.
In fond, ce este aceasta lume? Nimic altceva decat materializarea gandurilor-forma ale lui HIRANYAGARBHA sau Dumnezeu. Am invatat la scoala despre unde de caldura, de lumina si electricitate. Ce nu ne invata stiinta, dar ne-o spun inteleptii yoghini, este ca exista si unde-gand, care au o putere enorma. Practic, toti experimentam inconstient, intr-o masura mai mare sau mai mica, puterea gandului. Marii yoghini ca JNANADEV, BHARTRIHARI si PATANJALI obisnuiau sa trimita si sa recepteze mesaje catre si de la persoane aflate la mare departare, prin telepatie si transferul gandurilor. Telepatia a fost primul telegraf fara fir si primul serviciu telefonic pe care le-a cunoscut vreodata lumea.
La fel cum practicam exercitiile fizice si sportul, jucand tenis si cricket pentru a ne mentine sanatatea fizica, ar trebui sa ne mentinem sanatatea mentala prin emiterea unor forme-gand corecte, consumarea de alimente SATTVA-ice, recreare mentala intr-o maniera inocenta si pura, schimbarea dispozitiei launtrice prin emanarea de ganduri bune, nobile, sublime, precum si prin cultivarea bunei dispozitii.
Orice gand care porneste de la noi este o vibratie ce nu va muri niciodata. El va continua sa treaca prin vibratia sa toate particulele universului, si daca este un gand nobil, sfant si plin de forta, el va activa in mod similar toate mintile ce rezoneaza cu el. Acest mecanism va permite tuturor celor care ne seamana sa preia gandurile noastre in mod inconstient si sa inceapa sa emita ganduri asemanatoare, in functie de propria lor capacitate launtrica. Rezultatul va fi ca, chiar fara sa cunoastem consecintele propriilor noastre actiuni, noi vom fi pus in miscare forte uriase, amplificate prin puterea rezonantei, care vor infrange gandurile malefice emanate de cei egoisti sau rai.
Fiecare om isi are propria sa lume mentala, modul sau de a gandi, propriile cai de intelegere a lucrurilor si caile sale de actiune. Asa cum fata si vocea unui om difera de ale celorlalti, la fel difera si modurile de a gandi si de a intelege. Acesta este motivul pentru care apar atat de des neantelegerile intre oameni, chiar si intre cei apropiati sau prieteni. De regula, noi nu putem intelege corect viziunea celuilalt. De aici, frictiuni, rupturi si certuri ce se produc intr-un minut, chiar intre prietenii vechi. Aceasta explica de ce pe pamant prieteniile nu dureaza niciodata prea mult. Ca sa ne putem intelege empatic unii pe altii, ar trebui mai intai sa ne acordam pe frecventa vibratiilor mentale ale celuilalt, renuntand pe moment la propria noastra frecventa. Daca ne blocam accesul la modul "lui" de gandire (la frecventa sa de emitere mentala), nu il vom putea intelege niciodata, percepandu-l doar intr-un mod critic, in functie de propriul nostru filtru mental (care distorsioneaza realitatea gandirii celuilalt). Unde nu exista empatie, cu greu putem vorbi de o prietenie autentica. Gandurile de ura, gelozie, egoism sau desfrau, produc imagini distorsionate in minte, determinand intunecarea intelegerii, pervertirea intelectului, pierderea memoriei si confuzia mentala.
In fizica exista termenul de "putere de orientare". Desi masa de energie exista, curentul nu va trece prin ea. Mai intai trebuie sa conectam masa la un magnet, pentru ca apoi curentul electric sa inceapa sa curga prin intermediul puterii sale de orientare. In mod similar, energia mentala care este disipata si directionata gresit prin diferite ganduri lumesti lipsite de valoare, ar trebui focalizata pentru a putea fi directionata corect prin canalele spirituale. De aceea, nu e bine sa stocam in creier informatii nefolositoare. Este util sa invatam sa deconditionam mintea. Uitand tot ceea ce am invatat si care nu mai este de niciun folos atunci vom avea rezerve enorme ce vor putea fi umplute cu ganduri divine. Vom castiga astfel o noua putere mentala, caci razele disipate ale mintii vor fi acum adunate intr-un manunchi strans focalizat.
Celula este o masa de protoplasma ce contine un nucleu si este inzestrata cu inteligenta. Unele celule secreta anumite produse in interior, in timp ce altele le excreta in exterior. Celulele organelor genitale secreta samanta; cele ale rinichilor excreta urina. Unele celule joaca rolul unor soldati. Ele apara organismul de intrusi si de atacurile corpurilor straine otravitoare sau ale virusilor. Ele le digera, dupa care le elimina. Alte celule sunt carausii substantelor hranitoare catre tesuturi si organe. Celulele isi indeplinesc activitatea fara aportul volitiv constient. Munca lor este controlata de sistemul nervos simpatic. Pe aceasta cale, ele se afla intr-un contact direct cu mintea si creierul. Orice impuls al mintii, orice gand, este transmis celulelor. Astfel, ele sunt mult influentate de diferitele conditii sau stari ale mintii. Daca mintea este deprimata, confuza, sau contine alte emotii si ganduri negative, acestea sunt transmise telegrafic prin nervi, fiecarei celule a corpului. Celulele-soldati intra atunci in panica. Agitatia le slabeste puterea, ele nu isi mai pot indeplini corect functiile, iar eficienta lor scade.
Unii oameni au o constiinta corporala foarte puternica, dar nu au nicio idee despre Sine. Ei duc o viata neregulata, nedisciplinata, umplandu-si stomacul cu dulciuri, aluaturi, s.a.m.d. Organele lor digestive si cele eliminatorii nu mai stiu ce este odihna. In consecinta, ei sufera de slabiciuni si boli fizice. Atomii, moleculele si celulele corpului lor produc vibratii discordante sau dizarmonioase. Ei nu cunosc speranta, increderea, credinta, seninatatea si buna dispozitie. Dimpotriva, ei sunt nefericiti. Forta-viata nu mai opereaza corect in ei. Vitalitatea lor scade, iar mintea le este constant umpluta de teama, disperare, ingrijorare si anxietate.
Gandul este cea mai puternica forta de pe pamant. El este cea mai puternica arma din arsenalul unui yoghin. Gandurile constructive transforma, innoiesc si modeleaza. Posibilitatile uriase ale acestei forte au fost dezvoltate pana la perfectiune de catre stramosii nostri antici, care le-au gasit cele mai inalte utilizari. Caci gandul este prima forta ce sta la originea sustinerii intregii creatii. Geneza intregii manifestari fenomenale este explicata ca un prim gand ce a tasnit in Mintea Cosmica. Lumea este o Idee Primara, ce a devenit manifesta. Primul Gand a inceput sa vibreze in Tacerea Eterna a Esentei Divine. Terminologia clasica se refera la acest aspect ca la ICHHA, dorinta lui HIRANYAGARBHA, Sufletul Cosmic, care s-a manifestat in SPANDA, sau vibratia. Aceasta vibratie nu poate fi comparata cu oscilatiile rapide ale particulelor fizice, ci este ceva infinit de subtil, atat de subtil incat nu poate fi practic conceput de mintea normala. Aceasta teorie explica faptul ca toate fortele isi au originea ultima in starea de vibratie pura. Recent, stiinta moderna a ajuns la concluzii apropiate, cercetand natura fizica externa.
Radiumul este o substanta rara. Tot atat de rari in aceasta lume sunt si yoghinii care isi pot concentra gandurile. Asa cum tamaia emite constant parfumul sau dulce, la fel, aura yoghinului care isi controleaza gandurile si care este centrat perfect asupra lui Brahman, sau Infinitul, iradiaza un parfum divin. Stralucirea si parfumul fetei sale este BRAHMA-VARCHAS. Atunci cand tii in mana un buchet de iasomie si trandafiri, parfumul lor umple intregul spatiu, mangaind pe cei care il miros. La fel se intampla cu yoghinul ce a atins controlul gandurilor, caci el devine o forta cosmica, faima si reputatia sa raspandindu-se in lume precum parfumul.
Orice gand are greutate, forma, marime, culoare, calitate si putere, ce pot fi percepute de catre clarvazatori prin ochiul interior. Gandurile sunt ca obiectele. Asa cum ii poti darui unui prieten o portocala si apoi i-o poti lua inapoi, la fel poti darui si lua inapoi un gand. De aceea, trebuie sa invatam tehnica corecta a manevrarii si manipularii gandului.
Sa ne imaginam ca avem o minte perfect calma, fara ganduri. Cand primul gand va apare, el va purta un nume si va avea o forma. Forma este starea mai grosiera, iar numele starea mai fina a unei singure puteri de manifestare, numita gand. Dar toate trei nu formeaza in realitate decat una; oriunde se afla una dintre ele, celelalte doua vor fi si ele acolo. Oriunde avem un nume, avem si forma si gandul. Un gand spiritual are o culoare galbena. Un gand de furie si ura este colorat intr-un rosu intunecat; un gand egoist are o culoare maro, etc.
Prin puterea de a ne controla gandurile putem dobandi o putere creativa. Gandul trece de la unul la altul, influenteaza mase de oameni, astfel incat cei cu ganduri mai puternice ii vor influenta pe cei cu ganduri mai slabe. Exista astazi numeroase carti asupra cultivarii gandului, puterii si dinamicii lui. Studiindu-le, vom putea dobandi o intelegere completa a gandului, puterii sale, activitatilor si foloaselor pe care le putem dobandi manuindu-l.
Traim intr-un ocean nesfarsit de ganduri. Gandul este deopotriva lumea intreaga, marile dureri, batranetea, moartea, pacatul, pamantul, apa, focul, aerul, eterul. Gandul este cel care il leaga pe om. De aceea, cel care isi controleaza gandurile devine un adevarat Zeu pe acest pamant.
La inceput exista gandul. Apoi incepe exprimarea acelui gand prin organul vorbirii. Gandirea este intim legata de vorbire. Gandurile pline de rautate, manie sau amaraciune, ii ranesc pe ceilalti. Daca mintea, care este cauza tuturor gandurilor, dispare, la fel vor disparea si obiectele lumii exterioare. Sunetul, pipaitul, forma, vederea, gustul si mirosul, cele cinci invelisuri, trezirea, visul si somnul adanc - toate acestea nu sunt decat produsul mintii. SANKALPA, pasiunea, mania, legaturile, timpul - toate sunt produse de minte. Mintea este regele INDRIYAS-urilor sau al simturilor. Iar gandul este radacina tuturor proceselor mentale.
Gandurile pe care le percepem in jurul nostru (sub forma obiectelor exterioare) nu sunt decat minte exprimata in forme sau substanta. Gandul creeaza, gandul distruge. Dulceata si amareala nu sunt proprietati ale obiectelor, ci ale mintii; ele isi au sediul in subiect, in gandirea sa. Toate obiectele acestei lumi sunt puse in legatura si asociate numai prin jocul mintii, care le da culoare, forma si toate celelalte calitati cu care suntem obisnuiti. Mintea isi poate asuma forma oricarui obiect la care se gandeste intens. Prietenia si dusmania, virtutea si viciul exista doar in minte. Fiecare minte creeaza o lume a binelui si a raului, a placerii si maniei, doar prin propria sa imaginatie. Binele si raul, placerea si durerea nu izvorasc din obiecte; ele apartin doar propriei voastre atitudini launtrice. Nu exista nimic bun ori placut in aceasta lume; ele exista insa in mintea voastra.
Gandurile sunt o putere uriasa, mult mai mare decat cea a electricitatii. Ele ne controleaza viata, ne modeleaza caracterul si ne structureaza destinul. Observam cum un singur gand atrage apoi numeroase altele, intr-o foarte scurta perioada de timp. Sa ne imaginam ca ne vine ideea sa ne invitam prietenii la un ceai. Singur gandul de "ceai" atrage automat gandurile de lapte, zahar, cesti, mese, scaune, fete de masa, servetele, lingurite, prajituri, biscuiti, etc. In mod similar, lumea in care traim nu este decat o expansiune de ganduri. Dar expansiunea gandurilor mintii catre obiectele exterioare nu este decat un lant pentru suflet, de care ne putem elibera doar prin renuntarea la ganduri. Trebuie sa fim extraordinar de atenti (constienti) pentru a putea elimina gandurile inca din germene. Doar atunci vom fi cu adevarat fericiti. Mintea se joaca si triseaza. Doar intelegandu-i natura, caile si mijloacele de actiune, o vom putea controla cu usurinta si o vom putea folosi ca pe un instrument foarte folositor in anumite momente, dar nu o vom mai lasa pe ea sa ne controleze vietile.
Swami Shivananda
In timp ce lumina calatoreste cu circa 300.000 de kilometri pe secunda, gandurile ajung practic instantaneu la locul de destinatie. Gandul este mai fin decat eterul (n.n. Sivananda nu vorbeste aici despre Akasha, materia subtila ultima, ale carei vibratii produc intreaga manifestare, deci si gandul, ci de mediul subtil prin care se transmite electricitatea), mediul electricitatii. Prin intermediul unei transmisii radio, un cantaret care canta la Roma poate fi ascultat in propriul nostru apartament din Bucuresti. Orice mesaj poate fi receptionat prin intermediul unor asemenea transmisii. Intr-un mod asemanator se comporta si mintea omu-lui. Un sfant ce emana valuri spirituale de pace, armonie si echilibru, trimite de fapt in lume ganduri de pace si armonie. Acestea calatoresc mai rapid decat lumina in toate directiile, patrunzand in mintile altor oameni si producandu-le, prin fenomenul subtil al rezonantei, ganduri similare de armonie si pace. In schimb, un om angrenat in activitati lumesti, a carui minte este plina de gelozie, razbunare si ura, emite ganduri discordante ce patrund la randul lor in mintile a mii de oameni, creandu-le stari asemanatoare, dizarmonioase.
Daca aruncam o piatra intr-un bazin cu apa, ea va produce o succesiune de valuri concentrice avand drept epicentru locul impactului. Lumina unei lumanari va da si ea nastere unor valuri de vibratii eterice calatorind in toate directiile, pornind de la centru. In acelasi mod, atunci cand un gand, bun sau rau, strabate mintea unei persoane, el da nastere unor vibratii in MANAS (sau atmosfera mentala), care vor calatori in toate directiile, la mare distanta de emitator.
Care poate fi mediul prin care calatoreste gandul de la o minte la alta? Cea mai buna explicatie este ca MANAS, sau substanta mintii, umple ca un eter intregul spatiu, servind drept vehicul pentru ganduri, la fel cum PRANA este vehiculul pentru sentimente, lumina si electricitate, iar aerul pentru sunet.
Forta sau puterea gandului este atat de mare, incat poti invarti pamantul prin intermediul ei. Ea poate fi transmisa de la un om la altul. De pilda, puternicele ganduri ale marilor intelepti de altadata, numiti si RISHIS, se pastreaza inca inregistrate in AKASHA. Yoghinii clarvazatori pot percepe aceste ganduri-imagine. Ei le mai pot inca citi. Suntem practic inconjurati de un ocean de ganduri. Plutim in acest ocean. Cu totii absorbim anumite ganduri si emitem altele in acest univers al gandurilor. Astfel, fiecare are propria lui lume a gandurilor, si toate aceste lumi se dizolva in marele ocean al Mintii Cosmice. Gandurile traiesc. Ele sunt la fel de solide in lumea lor ca si o piatra in lumea fizica. Corpul nostru poate inceta sa mai fie, dar gandurile noastre nu pot muri niciodata. Fiecare schimbare de gand este insotita de o vibratie noua in materia mentala. Gandul-forta are nevoie de o anumita materie subtila (un mediu) pentru a putea actiona. De aceea, cu cat mai puternice sunt gandurile, cu atat mai devreme vor apare rezultatele lor. Cand gandul este focalizat, dandu-i-se o anumita directie particulara, el va produce anumite efecte, direct proportional cu puterea de concentrare a emitatorului (adica cu forta cu care acesta emite gandul).
Gandul este o forta subtila, pe care ne-o putem procura si prin hrana. Daca mancarea este pura, gandul devine si el pur. Cel care are ganduri pure vorbeste cu multa autoritate si produce o impresie foarte vie in mintile celor care il asculta. El poate influenta astfel mii de persoane printr-un singur discurs. Gandul pur este mai ascutit decat taisul lamei. De aceea, nu emiteti decat ganduri sublime, pure. Acest lucru este posibil prin cultivarea puterii gandului, care este o stiinta exacta.
Gandurile sunt mesaje transmise in lume. Cei care emana ganduri de ura, gelozie, razbunare si rautate sunt cu adevarat oameni foarte periculosi. Ei intretin in lume o atmosfera de agitatie si zbucium. Gandurile si sentimentele lor negative sunt transmise in eter precum mesajele radio sau TV si sunt receptionate de acei oameni ale caror minti rezoneaza cu asemenea vibratii. Caci gandul se misca cu o viteza uluitoare, putand influenta multa lume. Astfel, cei care emit ganduri sublime si pioase ii pot ajuta deopotriva pe cei din apropiere, dar si pe altii, aflati la mare distanta.
Gandurile au o putere enorma. Gandurile pot vindeca bolile. Ele pot transforma mentalitati. Gandurile pot face practic orice. Chiar si marile minuni au fost create practic prin puterea incredibila a gandului. Gandul este o forta dinamica. El este determinat de vibratiile PRANA-ei psihice (sau SUKSHMA PRANA) asupra substantei mentale. Gandul este o forta la fel ca si gravitatia, atractia sau respingerea.
In fond, ce este aceasta lume? Nimic altceva decat materializarea gandurilor-forma ale lui HIRANYAGARBHA sau Dumnezeu. Am invatat la scoala despre unde de caldura, de lumina si electricitate. Ce nu ne invata stiinta, dar ne-o spun inteleptii yoghini, este ca exista si unde-gand, care au o putere enorma. Practic, toti experimentam inconstient, intr-o masura mai mare sau mai mica, puterea gandului. Marii yoghini ca JNANADEV, BHARTRIHARI si PATANJALI obisnuiau sa trimita si sa recepteze mesaje catre si de la persoane aflate la mare departare, prin telepatie si transferul gandurilor. Telepatia a fost primul telegraf fara fir si primul serviciu telefonic pe care le-a cunoscut vreodata lumea.
La fel cum practicam exercitiile fizice si sportul, jucand tenis si cricket pentru a ne mentine sanatatea fizica, ar trebui sa ne mentinem sanatatea mentala prin emiterea unor forme-gand corecte, consumarea de alimente SATTVA-ice, recreare mentala intr-o maniera inocenta si pura, schimbarea dispozitiei launtrice prin emanarea de ganduri bune, nobile, sublime, precum si prin cultivarea bunei dispozitii.
Orice gand care porneste de la noi este o vibratie ce nu va muri niciodata. El va continua sa treaca prin vibratia sa toate particulele universului, si daca este un gand nobil, sfant si plin de forta, el va activa in mod similar toate mintile ce rezoneaza cu el. Acest mecanism va permite tuturor celor care ne seamana sa preia gandurile noastre in mod inconstient si sa inceapa sa emita ganduri asemanatoare, in functie de propria lor capacitate launtrica. Rezultatul va fi ca, chiar fara sa cunoastem consecintele propriilor noastre actiuni, noi vom fi pus in miscare forte uriase, amplificate prin puterea rezonantei, care vor infrange gandurile malefice emanate de cei egoisti sau rai.
Fiecare om isi are propria sa lume mentala, modul sau de a gandi, propriile cai de intelegere a lucrurilor si caile sale de actiune. Asa cum fata si vocea unui om difera de ale celorlalti, la fel difera si modurile de a gandi si de a intelege. Acesta este motivul pentru care apar atat de des neantelegerile intre oameni, chiar si intre cei apropiati sau prieteni. De regula, noi nu putem intelege corect viziunea celuilalt. De aici, frictiuni, rupturi si certuri ce se produc intr-un minut, chiar intre prietenii vechi. Aceasta explica de ce pe pamant prieteniile nu dureaza niciodata prea mult. Ca sa ne putem intelege empatic unii pe altii, ar trebui mai intai sa ne acordam pe frecventa vibratiilor mentale ale celuilalt, renuntand pe moment la propria noastra frecventa. Daca ne blocam accesul la modul "lui" de gandire (la frecventa sa de emitere mentala), nu il vom putea intelege niciodata, percepandu-l doar intr-un mod critic, in functie de propriul nostru filtru mental (care distorsioneaza realitatea gandirii celuilalt). Unde nu exista empatie, cu greu putem vorbi de o prietenie autentica. Gandurile de ura, gelozie, egoism sau desfrau, produc imagini distorsionate in minte, determinand intunecarea intelegerii, pervertirea intelectului, pierderea memoriei si confuzia mentala.
In fizica exista termenul de "putere de orientare". Desi masa de energie exista, curentul nu va trece prin ea. Mai intai trebuie sa conectam masa la un magnet, pentru ca apoi curentul electric sa inceapa sa curga prin intermediul puterii sale de orientare. In mod similar, energia mentala care este disipata si directionata gresit prin diferite ganduri lumesti lipsite de valoare, ar trebui focalizata pentru a putea fi directionata corect prin canalele spirituale. De aceea, nu e bine sa stocam in creier informatii nefolositoare. Este util sa invatam sa deconditionam mintea. Uitand tot ceea ce am invatat si care nu mai este de niciun folos atunci vom avea rezerve enorme ce vor putea fi umplute cu ganduri divine. Vom castiga astfel o noua putere mentala, caci razele disipate ale mintii vor fi acum adunate intr-un manunchi strans focalizat.
Celula este o masa de protoplasma ce contine un nucleu si este inzestrata cu inteligenta. Unele celule secreta anumite produse in interior, in timp ce altele le excreta in exterior. Celulele organelor genitale secreta samanta; cele ale rinichilor excreta urina. Unele celule joaca rolul unor soldati. Ele apara organismul de intrusi si de atacurile corpurilor straine otravitoare sau ale virusilor. Ele le digera, dupa care le elimina. Alte celule sunt carausii substantelor hranitoare catre tesuturi si organe. Celulele isi indeplinesc activitatea fara aportul volitiv constient. Munca lor este controlata de sistemul nervos simpatic. Pe aceasta cale, ele se afla intr-un contact direct cu mintea si creierul. Orice impuls al mintii, orice gand, este transmis celulelor. Astfel, ele sunt mult influentate de diferitele conditii sau stari ale mintii. Daca mintea este deprimata, confuza, sau contine alte emotii si ganduri negative, acestea sunt transmise telegrafic prin nervi, fiecarei celule a corpului. Celulele-soldati intra atunci in panica. Agitatia le slabeste puterea, ele nu isi mai pot indeplini corect functiile, iar eficienta lor scade.
Unii oameni au o constiinta corporala foarte puternica, dar nu au nicio idee despre Sine. Ei duc o viata neregulata, nedisciplinata, umplandu-si stomacul cu dulciuri, aluaturi, s.a.m.d. Organele lor digestive si cele eliminatorii nu mai stiu ce este odihna. In consecinta, ei sufera de slabiciuni si boli fizice. Atomii, moleculele si celulele corpului lor produc vibratii discordante sau dizarmonioase. Ei nu cunosc speranta, increderea, credinta, seninatatea si buna dispozitie. Dimpotriva, ei sunt nefericiti. Forta-viata nu mai opereaza corect in ei. Vitalitatea lor scade, iar mintea le este constant umpluta de teama, disperare, ingrijorare si anxietate.
Gandul este cea mai puternica forta de pe pamant. El este cea mai puternica arma din arsenalul unui yoghin. Gandurile constructive transforma, innoiesc si modeleaza. Posibilitatile uriase ale acestei forte au fost dezvoltate pana la perfectiune de catre stramosii nostri antici, care le-au gasit cele mai inalte utilizari. Caci gandul este prima forta ce sta la originea sustinerii intregii creatii. Geneza intregii manifestari fenomenale este explicata ca un prim gand ce a tasnit in Mintea Cosmica. Lumea este o Idee Primara, ce a devenit manifesta. Primul Gand a inceput sa vibreze in Tacerea Eterna a Esentei Divine. Terminologia clasica se refera la acest aspect ca la ICHHA, dorinta lui HIRANYAGARBHA, Sufletul Cosmic, care s-a manifestat in SPANDA, sau vibratia. Aceasta vibratie nu poate fi comparata cu oscilatiile rapide ale particulelor fizice, ci este ceva infinit de subtil, atat de subtil incat nu poate fi practic conceput de mintea normala. Aceasta teorie explica faptul ca toate fortele isi au originea ultima in starea de vibratie pura. Recent, stiinta moderna a ajuns la concluzii apropiate, cercetand natura fizica externa.
Radiumul este o substanta rara. Tot atat de rari in aceasta lume sunt si yoghinii care isi pot concentra gandurile. Asa cum tamaia emite constant parfumul sau dulce, la fel, aura yoghinului care isi controleaza gandurile si care este centrat perfect asupra lui Brahman, sau Infinitul, iradiaza un parfum divin. Stralucirea si parfumul fetei sale este BRAHMA-VARCHAS. Atunci cand tii in mana un buchet de iasomie si trandafiri, parfumul lor umple intregul spatiu, mangaind pe cei care il miros. La fel se intampla cu yoghinul ce a atins controlul gandurilor, caci el devine o forta cosmica, faima si reputatia sa raspandindu-se in lume precum parfumul.
Orice gand are greutate, forma, marime, culoare, calitate si putere, ce pot fi percepute de catre clarvazatori prin ochiul interior. Gandurile sunt ca obiectele. Asa cum ii poti darui unui prieten o portocala si apoi i-o poti lua inapoi, la fel poti darui si lua inapoi un gand. De aceea, trebuie sa invatam tehnica corecta a manevrarii si manipularii gandului.
Sa ne imaginam ca avem o minte perfect calma, fara ganduri. Cand primul gand va apare, el va purta un nume si va avea o forma. Forma este starea mai grosiera, iar numele starea mai fina a unei singure puteri de manifestare, numita gand. Dar toate trei nu formeaza in realitate decat una; oriunde se afla una dintre ele, celelalte doua vor fi si ele acolo. Oriunde avem un nume, avem si forma si gandul. Un gand spiritual are o culoare galbena. Un gand de furie si ura este colorat intr-un rosu intunecat; un gand egoist are o culoare maro, etc.
Prin puterea de a ne controla gandurile putem dobandi o putere creativa. Gandul trece de la unul la altul, influenteaza mase de oameni, astfel incat cei cu ganduri mai puternice ii vor influenta pe cei cu ganduri mai slabe. Exista astazi numeroase carti asupra cultivarii gandului, puterii si dinamicii lui. Studiindu-le, vom putea dobandi o intelegere completa a gandului, puterii sale, activitatilor si foloaselor pe care le putem dobandi manuindu-l.
Traim intr-un ocean nesfarsit de ganduri. Gandul este deopotriva lumea intreaga, marile dureri, batranetea, moartea, pacatul, pamantul, apa, focul, aerul, eterul. Gandul este cel care il leaga pe om. De aceea, cel care isi controleaza gandurile devine un adevarat Zeu pe acest pamant.
La inceput exista gandul. Apoi incepe exprimarea acelui gand prin organul vorbirii. Gandirea este intim legata de vorbire. Gandurile pline de rautate, manie sau amaraciune, ii ranesc pe ceilalti. Daca mintea, care este cauza tuturor gandurilor, dispare, la fel vor disparea si obiectele lumii exterioare. Sunetul, pipaitul, forma, vederea, gustul si mirosul, cele cinci invelisuri, trezirea, visul si somnul adanc - toate acestea nu sunt decat produsul mintii. SANKALPA, pasiunea, mania, legaturile, timpul - toate sunt produse de minte. Mintea este regele INDRIYAS-urilor sau al simturilor. Iar gandul este radacina tuturor proceselor mentale.
Gandurile pe care le percepem in jurul nostru (sub forma obiectelor exterioare) nu sunt decat minte exprimata in forme sau substanta. Gandul creeaza, gandul distruge. Dulceata si amareala nu sunt proprietati ale obiectelor, ci ale mintii; ele isi au sediul in subiect, in gandirea sa. Toate obiectele acestei lumi sunt puse in legatura si asociate numai prin jocul mintii, care le da culoare, forma si toate celelalte calitati cu care suntem obisnuiti. Mintea isi poate asuma forma oricarui obiect la care se gandeste intens. Prietenia si dusmania, virtutea si viciul exista doar in minte. Fiecare minte creeaza o lume a binelui si a raului, a placerii si maniei, doar prin propria sa imaginatie. Binele si raul, placerea si durerea nu izvorasc din obiecte; ele apartin doar propriei voastre atitudini launtrice. Nu exista nimic bun ori placut in aceasta lume; ele exista insa in mintea voastra.
Gandurile sunt o putere uriasa, mult mai mare decat cea a electricitatii. Ele ne controleaza viata, ne modeleaza caracterul si ne structureaza destinul. Observam cum un singur gand atrage apoi numeroase altele, intr-o foarte scurta perioada de timp. Sa ne imaginam ca ne vine ideea sa ne invitam prietenii la un ceai. Singur gandul de "ceai" atrage automat gandurile de lapte, zahar, cesti, mese, scaune, fete de masa, servetele, lingurite, prajituri, biscuiti, etc. In mod similar, lumea in care traim nu este decat o expansiune de ganduri. Dar expansiunea gandurilor mintii catre obiectele exterioare nu este decat un lant pentru suflet, de care ne putem elibera doar prin renuntarea la ganduri. Trebuie sa fim extraordinar de atenti (constienti) pentru a putea elimina gandurile inca din germene. Doar atunci vom fi cu adevarat fericiti. Mintea se joaca si triseaza. Doar intelegandu-i natura, caile si mijloacele de actiune, o vom putea controla cu usurinta si o vom putea folosi ca pe un instrument foarte folositor in anumite momente, dar nu o vom mai lasa pe ea sa ne controleze vietile.
Swami Shivananda
Bucuria......
Bucuria… acest minunat şi sublim sentiment care ne hrăneşte sufletul şi care este căutat de noi toţi de-a lungul vieţii fără întrerupere. Dar ştim să ne bucurăm? Vrem să ne bucurăm?
Vedem mulţi oameni trişti care se plîng că nu au motive de bucurie… Nimic mai neadevărat! Bucuria ne aşteaptă pretutindeni să-i deschidem sufletele! Să începem fiecare zi bucurandu-ne, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit o nouă zi. Iubind ne bucurăm. Ne bucurăm de fiecare zîmbet de pe faţa fiinţei iubite, de fiecare sărut, mîngîiere, vorbă… Ne bucurăm de soare, că avem ochi cu care să-l admirăm, ne bucurăm de gustul unui fruct zemos, de parfumul unui trandafir, de culoarea cerului, de forma norilor… avem atîtea motive de bucurie! Ne bucurăm că putem păşi, atinge, dansa… ne bucurăm că putem asculta melodia preferată. Fiecare dintre noi are o nesfarşită sursă de bucurie pură. Motive de bucurie sunt peste tot. Dar aşa cum un orb nu vede lumina din jur, motivele de bucurie nu pot fi văzute de cel al cărui suflet nu mai are „organul de simţ” al bucuriei.
Mi-am întrebat sufletul ce-l face pe el cel mai mult să simtă bucurie… şi mi-a spus că iubirea. M-a făcut să înţeleg că dacă iubeşti nu ai cum să nu fii bucuros. Iubirea este ca un izvor nesecat de bucurie. Şi odată ce ai realizat că tot ceea ce te înconjoară este trupul Lui Dumnezeu, poţi oare să nu te bucuri atunci de orice? Atunci cînd sîntem greu încercaţi ar trebui să mulţumim Cerului că sîntem supuşi testelor. Asta înseamnă că sîntem buni… şi să nu uităm că Dumnezeu nu dă Omului mai mult decît poate duce. Aşa că, să depaşim cu bucurie testele căci „ce nu ne doboară ne întăreşte”. Lumea în care trăim este absolut minunată! Să o trăim cu bucurie şi cu atenţie… căci mesajele divine sînt pretutindeni, trebuie doar să ne deschidem faţă de ele! Să ne bucurăm de noi înşine acceptandu-ne aşa cum sîntem… căci un alt inamic al bucuriei este nemulţumirea. De ce să permitem acestui parazit să se hrănească cu bucuria noastră? Iubiţi-vă din toată inima pe voi înşivă şi nu vă fie ruşine de această iubire. Foarte mulţi oameni se urăsc pe ei înşişi, de cele mai multe ori fără un motiv real, doar din plictiseală sau ignoranţă… şi astfel bucuria de a fi tu însuţi dispare, lăsînd loc frustrării. Şi totuşi uităm să ne bucurăm… te poţi bucura din orice lucru mic… cu care intri în contact… uităm cît de frumoasă este viaţa… plecăm urechea la cei din jur… ne interesează mai mult părerea lor… Totul depinde numai de tine… şi această schimbare nu o poţi face decat… după ce te-ai regăsit… după ce te-ai înţeles… după ce te-ai acceptat… după ce eşti bucuros că eşti o scînteie divină!
Cu toţii murim, dar cîţi dintre noi ştiu să trăiască? Cîţi aleg bucuria vieţii?
Unul dintre cele mai profunde sentimente este bucuria interioară. Bucuria e aceea care deschide drumul către fericire şi dragoste. Această bucurie se bazează întotdeauna pe adevărul fiinţei tale. Ea nu dispare niciodată, pentru că se află în tine. Ea nu are niciodată cauze externe şi nu e umbrită de nici o întamplare dureroasă care ţi se poate întampla. Această bucurie interioară este împlinirea fiinţei tale pentru că ea te ţine pe linia de plutire în vremuri grele. Tot ea tresaltă în sufletul tău în vremuri fericite. Bucuria din noi ne face să vrem s-o împărţim cu alţii.
Bucuria radiază, aduce încredere celor care n-au şi alinare celor care o caută. Bucuria nu se sfîrşeşte niciodată. Cel care are în suflet această bucurie n-o să cedeze niciodată în faţa încercărilor, pentru că el va găsi mereu puterea să continue drumul, chiar şi cu lacrimi pe obraz. Bucuria unui om îi demonstrează profunzimea interioară şi încrederea în el însuşi.
Bucuria poate schimba vieţi!
Vedem mulţi oameni trişti care se plîng că nu au motive de bucurie… Nimic mai neadevărat! Bucuria ne aşteaptă pretutindeni să-i deschidem sufletele! Să începem fiecare zi bucurandu-ne, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit o nouă zi. Iubind ne bucurăm. Ne bucurăm de fiecare zîmbet de pe faţa fiinţei iubite, de fiecare sărut, mîngîiere, vorbă… Ne bucurăm de soare, că avem ochi cu care să-l admirăm, ne bucurăm de gustul unui fruct zemos, de parfumul unui trandafir, de culoarea cerului, de forma norilor… avem atîtea motive de bucurie! Ne bucurăm că putem păşi, atinge, dansa… ne bucurăm că putem asculta melodia preferată. Fiecare dintre noi are o nesfarşită sursă de bucurie pură. Motive de bucurie sunt peste tot. Dar aşa cum un orb nu vede lumina din jur, motivele de bucurie nu pot fi văzute de cel al cărui suflet nu mai are „organul de simţ” al bucuriei.
Mi-am întrebat sufletul ce-l face pe el cel mai mult să simtă bucurie… şi mi-a spus că iubirea. M-a făcut să înţeleg că dacă iubeşti nu ai cum să nu fii bucuros. Iubirea este ca un izvor nesecat de bucurie. Şi odată ce ai realizat că tot ceea ce te înconjoară este trupul Lui Dumnezeu, poţi oare să nu te bucuri atunci de orice? Atunci cînd sîntem greu încercaţi ar trebui să mulţumim Cerului că sîntem supuşi testelor. Asta înseamnă că sîntem buni… şi să nu uităm că Dumnezeu nu dă Omului mai mult decît poate duce. Aşa că, să depaşim cu bucurie testele căci „ce nu ne doboară ne întăreşte”. Lumea în care trăim este absolut minunată! Să o trăim cu bucurie şi cu atenţie… căci mesajele divine sînt pretutindeni, trebuie doar să ne deschidem faţă de ele! Să ne bucurăm de noi înşine acceptandu-ne aşa cum sîntem… căci un alt inamic al bucuriei este nemulţumirea. De ce să permitem acestui parazit să se hrănească cu bucuria noastră? Iubiţi-vă din toată inima pe voi înşivă şi nu vă fie ruşine de această iubire. Foarte mulţi oameni se urăsc pe ei înşişi, de cele mai multe ori fără un motiv real, doar din plictiseală sau ignoranţă… şi astfel bucuria de a fi tu însuţi dispare, lăsînd loc frustrării. Şi totuşi uităm să ne bucurăm… te poţi bucura din orice lucru mic… cu care intri în contact… uităm cît de frumoasă este viaţa… plecăm urechea la cei din jur… ne interesează mai mult părerea lor… Totul depinde numai de tine… şi această schimbare nu o poţi face decat… după ce te-ai regăsit… după ce te-ai înţeles… după ce te-ai acceptat… după ce eşti bucuros că eşti o scînteie divină!
Cu toţii murim, dar cîţi dintre noi ştiu să trăiască? Cîţi aleg bucuria vieţii?
Unul dintre cele mai profunde sentimente este bucuria interioară. Bucuria e aceea care deschide drumul către fericire şi dragoste. Această bucurie se bazează întotdeauna pe adevărul fiinţei tale. Ea nu dispare niciodată, pentru că se află în tine. Ea nu are niciodată cauze externe şi nu e umbrită de nici o întamplare dureroasă care ţi se poate întampla. Această bucurie interioară este împlinirea fiinţei tale pentru că ea te ţine pe linia de plutire în vremuri grele. Tot ea tresaltă în sufletul tău în vremuri fericite. Bucuria din noi ne face să vrem s-o împărţim cu alţii.
Bucuria radiază, aduce încredere celor care n-au şi alinare celor care o caută. Bucuria nu se sfîrşeşte niciodată. Cel care are în suflet această bucurie n-o să cedeze niciodată în faţa încercărilor, pentru că el va găsi mereu puterea să continue drumul, chiar şi cu lacrimi pe obraz. Bucuria unui om îi demonstrează profunzimea interioară şi încrederea în el însuşi.
Bucuria poate schimba vieţi!
Citatul zilei 07.06.2010
"Atunci cînd iubeşti, eşti plin de bucurie. Cînd nu poţi iubi, nu ai cum să fii fericit. Bucuria este o funcţie a iubirii, o umbră a acesteia.
Ea urmează pretutindeni iubirea.”
OSHO
Ea urmează pretutindeni iubirea.”
OSHO
duminică, 6 iunie 2010
E scrisul o iubire?
.....intru intr-o saptamana care se anunta a fi grea,incarcata,stresanta,obositoare...Astazi am excelat in postari...parca de teama ca nu voi reusi sa tin pasul in zilele ce urmeaza.Poate fi scrisul...o iubire?E cu siguranta o chemare a sufletului.Suflet care in seara asta si-a pus o multime de intrebari despre iubire.....
Personal cred ca e greu sa iubesti,e grei si sa nu iubesti..dar cel mai greu e sa iubesti zadarnic.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Să iubeşti în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacţia timpului o văd toţi. Acolo unde e speranţă, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni.
Gândul e cel mai mare duşman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire şi acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul.
În fine, părerile personale şi izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.
Sper să rămână în suflet iubirea şi în gând realitatea. Pentru că iubirea e una şi realitatea e alta. Dar se susţin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atât.
Personal cred ca e greu sa iubesti,e grei si sa nu iubesti..dar cel mai greu e sa iubesti zadarnic.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Să iubeşti în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacţia timpului o văd toţi. Acolo unde e speranţă, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni.
Gândul e cel mai mare duşman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire şi acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul.
În fine, părerile personale şi izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.
Sper să rămână în suflet iubirea şi în gând realitatea. Pentru că iubirea e una şi realitatea e alta. Dar se susţin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atât.
Speranta....un leac?
Toate trec, si intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, toate isi gasesc o rezolvare. Si de ce nu, o rezolvare in bine, daca asa ne dorim si credem din toata fiinta. Chiar credem ca suntem rezultatele gandurilor noastre. Ca singuri ne facem norocul sau cum spune o vorba din popor ,,asa cum iti asterni, asa dormi”. Pentru ca in spatele actiunilor noastre ca indivizi, sta puterea incomensurabila a gandurilor... a gandurilor care ne determina in fiecare moment sa luam o decizie si nu alta. Pe tot parcursul drumului catre atingerea oricarui obiectiv, trebuie sa existe certitudinea ca lucrurile vor lua intorsatura favorabila noua.
Cu totii ne amintim legendara poveste a Pandorei, printesa din Grecia Antica. Ea a primit in dar o cutie misterioasa din partea zeilor si i s-a spus ca nu trebuie sa deschida niciodata acest dar. Intr-o zi, coplesita de curiozitate, Pandora a deschis cutia si astfel a adus lumii marile nenorociri: bolile, relele, nebunia. Totusi, un zeu milos a lasat-o sa inchida cutia la timp, astfel incat sa poata prinde unicul antidot care face suportabila nefericirea pe lumea asta: speranta. Cine stie, poate ca de aici provine si zicala ,,speranta moare ultima”.
Ei si ce? O sa spuneti. De cate ori s-a intamplat ca, in ciuda sperantei, lucrurile sa nu aiba un final fericit? Si totusi, asa cum subliniaza unii cercetatori, speranta, in opinia lor, reprezinta mai mult decat un leac. C.R. Snyder, un psiholog de la Universitatea din Kansas o defineste ca fiind ,,credinta ca exista vointa si posibilitatea de a-ti atinge scopurile, indiferent care ar fi ele”.
,,Usor de zis, greu de facut”, veti spune probabil multi dintre dumneavoastra. Sesizez aici o doza de pesimism? Nu... cred ca nu v-am auzit prea bine. Mi s-a parut, asa ca voi trece mai departe.
Trebuie sa credem ca ne putem depasi limitele, pe care de altfel cred ca tot noi le trasam. Stim cu totii cat de diferiti suntem. Dar indiferent de asemanarile si deosebirile de ordin cultural, de educatie, de mediu s.a.m.d., gandirea pozitiva este un factor cheie al reusitei in viata in orice domeniu. Un optimist confruntat cu un esec va considera intotdeauna ca situatia poate fi schimbata, astfel incat data viitoare va reusi, in vreme ce pesimistii se invinavatesc pentru esec, atribuindu-l unor trasaturi ce nu pot fi schimbate si se simt total neajutorati.
Optimismul si speranta pot fi dobandite
Cand situatia devine una frustranta, reusita nu depinde doar de competentele profesionale si de talent, ci de capacitatea de a infrunta esecul si de a invata din el. In firma noastra filosofia de training este sa invatam din propriile greseli pentru ca data viitoare sa avem mai mult succes si sa infruntam provocarile cu mai mult curaj in fortele proprii. Prin experienta acumulata, spun psihologii, optimismul si speranta, ca si neputinta si disperarea pot fi dobandite. In viziunea lor, cele doua trasaturi pozitive contitue ceea ce se numeste “eficacitate personala”, adica certitudinea ca detii controlul asupra intamplarilor vietii tale si ca poti face fata tuturor provocarilor cu care te confrunti.
Albert Bandula, psiholog la Stanford, rezuma eficacitatea personala astfel: “ Convingerile oamenilor despre capacitatile lor au un efect profund asupra acestor capacitati. Capacitatea nu este o proprietate fixa (…). Cei care au aceasta eficacitate personala se dau la o parte din calea esecului; ei abordeaza lucrurile in asa fel incat sa le poata stapani si fara sa se ingrijoreze in privinta dezastrelor posibile”/
Bineinteles ca “est modus in rebus” (exista o masura in toate lucrurile)
Dar poate ca incercand sa gandim pozitiv astazi mai mult decat ieri si maine mai mult decat azi, s-ar putea sa fim placut surprinsi de rezultate si de noi insine. Nimic in viata nu este intamplator, tot ceea ce ni se intampla este o consecinta a faptelor, si – mai inainte – a gandurilor, fara a uita, bineinteles de voita divina, care, de altfel, “iti da, dar nu-ti baga si-n traista”. Faceti lucrurile sa se intample prin puterea gandului! Oricum, nu avem nimic de pierdut daca incercam, nu-i asa?
Stefan Ionescu
AUTOPORTRET
Stiti, a fost ca nici la optsprezece
Ani, sa n-am nimic de domnisoara
Intr-a firii-mi netezime rece,
Luminand cu gheata inafara.
Nici apoi, cu gingasii de doamna
N-am stiut sa stralucesc in lume.
Numai gand n-am vrut, domn si in toamna
Peste ofolire, ceata, brume.
Ce-am pierdut, e scris ca toti sa piarda,
Ce-am pastrat e viata-mi din cuvinte.
Gand fiind ce poate-n veci sa arda,
Ma consider tot ca inainte.
Gand ca o fantana de dorinte,
Gand imbucurat de ani si clipa,
Cuget suferind de nestiinte,
Patimind de jind,gresind din pripa.
Dac-am fost astfel nu-mi pare bine,
Dac-am fost astfel nici rau nu-mi pare,
Stiu la bucurie cat pot tine,
Stiu cat pot sa-ndur daca ma doare.
Sunt mai aspra decat tarana arsa-n
Secete si tare cum e dalta.
Fac ce zic.Nu mi-am permis vreo farsa
Nici cu viata mea si nici cu alta.
Nu sunt o placuta companie,
Nici cu mine nu-s amic la toarta.
Iute ma orbeste vre-o manie
Si atat de greu iubirea-mi iarta.
Nu prea-s daruita cu ambitii,
Nici n-am vrut asa o pricopseala!
Ce fac eu nu stie de conditii,
De grabire, teama, timp, ori fala.
N-am fost daruita cu dulceata,
Nici cu farmec, nici c-o vraja-anume.
N-am luat usor nimic din viata
Si-am intors un chip curat spre lume.
Ce va fi fiind de-aci-nainte
De pe-acum in mine se strecoara
Viata scursa, sange, in cuvinte,
Ca sa moara, ori sa nu mai moara.
Doina Salajan
Ani, sa n-am nimic de domnisoara
Intr-a firii-mi netezime rece,
Luminand cu gheata inafara.
Nici apoi, cu gingasii de doamna
N-am stiut sa stralucesc in lume.
Numai gand n-am vrut, domn si in toamna
Peste ofolire, ceata, brume.
Ce-am pierdut, e scris ca toti sa piarda,
Ce-am pastrat e viata-mi din cuvinte.
Gand fiind ce poate-n veci sa arda,
Ma consider tot ca inainte.
Gand ca o fantana de dorinte,
Gand imbucurat de ani si clipa,
Cuget suferind de nestiinte,
Patimind de jind,gresind din pripa.
Dac-am fost astfel nu-mi pare bine,
Dac-am fost astfel nici rau nu-mi pare,
Stiu la bucurie cat pot tine,
Stiu cat pot sa-ndur daca ma doare.
Sunt mai aspra decat tarana arsa-n
Secete si tare cum e dalta.
Fac ce zic.Nu mi-am permis vreo farsa
Nici cu viata mea si nici cu alta.
Nu sunt o placuta companie,
Nici cu mine nu-s amic la toarta.
Iute ma orbeste vre-o manie
Si atat de greu iubirea-mi iarta.
Nu prea-s daruita cu ambitii,
Nici n-am vrut asa o pricopseala!
Ce fac eu nu stie de conditii,
De grabire, teama, timp, ori fala.
N-am fost daruita cu dulceata,
Nici cu farmec, nici c-o vraja-anume.
N-am luat usor nimic din viata
Si-am intors un chip curat spre lume.
Ce va fi fiind de-aci-nainte
De pe-acum in mine se strecoara
Viata scursa, sange, in cuvinte,
Ca sa moara, ori sa nu mai moara.
Doina Salajan
In ceas tarziu de noapte
....unele seri sunt asa de lungi si goale....si mult prea tacute.Vi s-a intamplat sa priviti o fotografie,atat de mult timp ,incat ea sa prinda viata?Cuvinte nerostite,doar de mine auzite...Si e atat de frig,iar noaptea atat de intunecata.Si pasarile dorm,si noi toti in amorteala inimilor noastre. Tacerea noptii este sufletul tremurator si delicat al unei lumi fantastice si pure, in care visele se implinesc, in care nu exista durere, in care lacrima nu isi cunoaste intelesul …
Tacerea noptii se naste mereu si mereu la inceputul apusului, izvorind peste el ca o apa vie, ca o ploaie de stele. Acolo e leaganul tacerii … la hotarul trandafiriu al somnului, in spatele pleoapelor grele , unde cuvintele dispar, iar ganduri negandite se intrepatrund in stare calma, cu o liniste inexplicabila, intr-un noian de vise … Lacrima devine mangaiere, durerea fizica devine zambet, sufletul este irigat cu dragoste si pasiune … iar chipul culcat pe perna zambeste printre gene … caci, printre umbrele noptii, imi apare palid chipul tau … Simt parca si parfumul tau ce ma imbata … si-as vrea ca, macar pentru o secunda, sa te desprinzi dintre umbre, sa te apropii, sa poti intinde o mana sa-mi mangai fruntea ravasita, sa imi zambesti, sa nu ma mai simt singura … As strange acea secunda intre pleoapele mele grele de vise si-as pastra-o acolo unde numai noi doi putem exista … pierduti de lume si de timp … plini de noi doi, imbratisati … fericiti … As adormi in sfarsit linistita langa trupul tau si te-as scalda in iubirea atat de plina de dor de noi …
Tacerea noptii se naste mereu si mereu la inceputul apusului, izvorind peste el ca o apa vie, ca o ploaie de stele. Acolo e leaganul tacerii … la hotarul trandafiriu al somnului, in spatele pleoapelor grele , unde cuvintele dispar, iar ganduri negandite se intrepatrund in stare calma, cu o liniste inexplicabila, intr-un noian de vise … Lacrima devine mangaiere, durerea fizica devine zambet, sufletul este irigat cu dragoste si pasiune … iar chipul culcat pe perna zambeste printre gene … caci, printre umbrele noptii, imi apare palid chipul tau … Simt parca si parfumul tau ce ma imbata … si-as vrea ca, macar pentru o secunda, sa te desprinzi dintre umbre, sa te apropii, sa poti intinde o mana sa-mi mangai fruntea ravasita, sa imi zambesti, sa nu ma mai simt singura … As strange acea secunda intre pleoapele mele grele de vise si-as pastra-o acolo unde numai noi doi putem exista … pierduti de lume si de timp … plini de noi doi, imbratisati … fericiti … As adormi in sfarsit linistita langa trupul tau si te-as scalda in iubirea atat de plina de dor de noi …
sâmbătă, 5 iunie 2010
Lacrimi....
Motto: As vrea sa ma topesc intr-o lacrima
si-n ea sa-si opreasca soarele razele
si sa plang la capatul luminii..
M-ai intrebat nu demult ce inseamna lacrimile pentru mine si atunci nu ti-am putut raspunde. Insa daca m-ai fi vazut plangand, atunci cand am aflat ca Ingerul Albastru a plecat, ai fi inteles poate...
De unde vin lacrimile? Sa fie ingerii responsabili de stralucirea lor amara? Cu siguranta, lacrimile sunt urmele lor, pentru ca fara de ingeri, eu n-as fi aflat ca plang din regretul paradisului.
Azi, toate lacrimile mele se duc in sus, de parca si-ar cauta sufletul pierdut printre stele, sau poate cerul e doar o alta treapta pentru purificarea inimii?Cu ce ar putea fi comparat atunci un suspin de inger? Nu stiu de ce, dar simt ca de multe ori nu ma intelegeti. V-ati obisnuit prea mult cu voi, incat adesea uitati... Nu intelegeti ca nu vreau sa pun dorinta inimii mele doar in inima mea?
Am inceput incet, incet sa devin dependenta de a ma purifica prin lacrimi si sufletul meu asteapta cu infrigurare acea picatura de Lacrima Albastra.
Voi ajunge vreodata atat de pura, incat sa nu ma mai pot oglindi decat in lacrimi de ingeri?
De ce ma simt oare atat de legat de muzica? Uneori nu pot face o diferenta intre lacrimi si muzica. De multe ori plang cantand sau cant plangand. Muzica se naste pentru mine din regretul caderii din paradis, e ca o amintire ca acolo si ea da nastere la urmele acestui regret, la lacrimi. De aceea, nu exista muzica fara amintirea paradisului si a caderii.
Si m-am intrebat de ce am cazut si tot eu am cautat sa-mi raspund. Secretul se afla cu siguranta in mine, mi-ai spus, dincolo de tot ce a fost candva. Raspunsul va trebui deci sa-l descopar singura, dar poate nici nu va mai fi nevoie. Poate-l stiu deja...
Cu cat inaintez in viata, imi dau seama ca imi recastig amintirile. Totul a mai fost candva. Adesea am impresia ca imit o lume pe care am mai trait-o, asta poate pentru ca nu castig nimic, ci ma recastig.
Cand ma gandesc la prima amintire, dincolo de ce se intampla in jurul meu, acum, imi amintesc de lumina paradisului. Cantec de raze... Doar atat mi-a mai ramas.
Doamne, voi culege lacrimile de la poarta raiului si-mi voi face cuib in ele. Si-mi voi aduna razele din amurgurile mele, stiind ca maine voi rasari iar...
Adesea, numai uitand totul, ne putem aminti ce-a fost la inceput. De ce, in noptile albe, ne revin in amintire lumi pierdute, pe care nici nu stiam sa le fi trait? Stiu. Noptile parcurg drumul intors al timpului si, transformandu-l in iluzie, nu ne mai ramane decat sa ne culegem primele amintiri.
Cand ma gandesc la nopti, la singuratatea visurilor mele, ma cuprinde un dor, pe drumuri necunoscut de ingeri. Incotro? Incotro? Exista abisuri si dincolo de suflet...
Adorm plangand, cautand aripi de ingeri si cand ma trezesc, nu-mi raman decat urme sarate si amare de lacrimi si uneori cate un fulg pe perna.
Doamne, nu lasa sa se stinga Soarele, insa ce oceane vei revarsa peste flacarile inimii mele? Si cand ma gandesc ca sunt unii care vor sa sarute focul si n-au curaj...
Totul nu-mi pare decat o asteptare fara sfarsit si atunci ma incearca un dor dupa alte lumi mai inalte.
Cerul senin ne obliga la mai multe intristari decat cel cenusit, pentru ca ne pune in fata prea multe sperante, spre care n-avem uneori curajul sa zburam visand.
Stii care e primul lucru pe care-l facem cand ne nastem iar? Plangem, plangem cat ne tin puterile. Cu siguranta, trebuie sa fi fost mult mai frumos dincolo, de regretam revenirea aici, inca din prima clipa de viata retraita. Obisnuindu-ne intr-un fel cu asta, invatam a plange tot mai des. Chiar si maine vom cauta sa plangem si poate fara nici un motiv. Dar vreau sa cred ca lacrimile nu trebuie sa ne scrie viitorul, chiar daca unii ar sti de la inceput ce ar putea sa urmeze. Ziua de maine nu trebuie sa fie generozitatea lacrimilor si nici toate lacrimile neplanse, chiar daca am reinventa o consolare prin obisnuinta de a plange si am redescoperi chiar ca ne putem purifica prin asta.
Vreau sa cred ca nu ne-am nascut pentru a suferi, insa adesea, dulceata lacrimilor ne orbeste si am ramane asa o viata intreaga, sarutandu-ne propriile lacrimi.
Cand plang, totul mi se pare mai aproape de cer... Plang adresea pentru ca nu pot zbura fara a ma intoarce iar aici, printre umbre de lumina si oameni fara vise. Insa nu pot trai mult aici si ma intorc printre ingeri. Dar nici acolo nu pot sta mult. Imi amintesc ca sunt atatea lucruri pe care nu le-am facut pe pamant, ma impiedic si cad... Raman iar cu o singura aripa si nu primesc in schimb decat un dor de a cauta ceea ce lipseste din experienta mea de viata dupa viata. Trebuie sa fi trait si alte vieti. De unde altfel atatea intrebari?
Nu pot sa uit prezenta eterna a cantecului de nou inceput, care imi revine in clipa nasterii.
Cand plangi, te-ai uitat vreodata in ochii tai mai misteriosi ca doua piramide? Privindu-i, ai inteles poate ca nu poti muri. Si atunci, se pierd raspunsuri si intrebari ce nu-si mai au rostul. Si atunci se naste o certitudine ciudata, pe care eu insami o stiam pierduta in adancul sufletului meu. Da! Nu puteam muri. Este tacerea ochilor care ne conduce privirea spre proprii nostri ochi, calmul egiptean al visului in fata mortii ce nu exista. Odata, demult, am inteles asta. Privindu-ma in oglinda, intrebandu-mi ochii, am inteles de ce nu pot muri, de ce nu pot muri niciodata. Ei stiu totul, caci ochii au pete de neant, urme de nemurire, ce ne asigura ca nu se mai poate intampla nimic strain de tot ce-a fost. Viata e atunci o reamintire continua a vietilor noastre trecute, iar visele mele de iubire sunt o amintire a vietilor viitore, in care imi pun adesea intreaga mea speranta. Si atunci ochii incep sa planga, regretand tot ce a fost candva, suferind dupa repetitia aceasta la infinit, dupa caderea din paradis, pentru setea fiintei mele de a naste viata din iubire.
M-am intrebat cum arata paradisul. Raspunsul se afla in mine, mi-am zis. Am inchis ochii si le-am simtit. Culorile nebanuite, nuante neintrezarite ce capata un relief orbitor, rasarind din adancul unei memorii pe care o credem pierduta. Materia, atinsa de extaz, pare a se desfasura in aparenta unei lumi tremuratoare si totul vibreaza intr-o stralucire nefireasca.
De cate ori ma apuca setea de pamant, paradisul e aruncat pe un plan al uitarii, iar eu sunt coborat in prim-plan, intr-o risipa de lacrimi pe care incerc sa o topesc cu raze de lumina.
Adesea, m-am visat soarele acestei prabusiri intre cer si pamant...
Pazesc ingerii somnul lumii, sau ii tin de urat lui Dumnezeu? Nu stiu... Va veni o vreme cand Lacrima va cadea din cer. Pana atunci, ea este intervalul dintre bataile inimii.
Uneori simt ca sunt lacrimi ce sfredelesc pamantul si rasar ca astrii pe alte taramuri. Cine plange stelele noastre, cand eu imi caut lacrimile pe caldaramul altor ceruri?
Daca fiecare lacrima a mea ar fi o stea, atunci, as inventa un nou cer, unde ele sa rasara in fiecare noapte, cand alte stele se vor naste. Poate ca oceanele si marile sunt lacrimi varsate de Dumnezeu sub impresia singuratatii sale, inainte de a crea primii oameni.
Adesea, noaptea, simt nevoia sa plang sub toate stelele, in disperarea ca nu ma pot desprinde pentru totdeauna de pamant si sa zbor spre lumina.
Sunt clipe cand simt ca viata umbreste paradisul si cerul albastru e atunci, ca un suspin in suflet.
Uneori, corpul este o problema peste care trebuie sa sar, cand vreau sa ma agat de stele... Atunci, plansul e un fior pur, crescut din toate deserturile spatiului si ale sufletului, spre a le completa in sensul infinitului. Iar o amintire din paradis nu-i decat un freamat, incat absolut tot ce ne cade sub simturi, ne scoate din timp.
Pentru mine, paradisul n-a avut decat un defect: acela de a nu fi cunoscut lacrimile. Facandu-mi-se dor de o lacrima, am renuntat la fericire. Nu stiu acum cat a fost intamplare si cat a fost cadere voluntara. Si acum, de cate ori privesc cerul, ma doare regretul caderii mele...
Cand ma gandesc pana unde se poate cadea, imi amintesc ca au fost oameni in viata aceasta care au incercat sa ma purifice de sentimente. Din fericire, nu au reusit decat sa ma faca mai puternica, dorind si mai mult sa pot iubi.
Cred ca niciodata n-as putea sa renunt la a simti. As ramane fara aripi, m-as prabusi in cascadele propriului meu abis pe cand eu nu vreau decat sa ma risipesc in fasii de azur, sa rasar in fiecare clipa cu dorinta de a straluci azi mai mult decat ieri.
Putini sunt cei care cunosc adevarata valoare a culorilor. Pentru mine, o culoare este o stare de spirit iar toate culorile poarta in ele misterul unui sentiment.
Adesea, un suflet care iubeste este ca un curcubeu: fericire - tristete, zamber - lacrima, soapta - strigat, da - nu, pleaca - vino, te vrea - nu te vreau, te iubesc - nu te mai iubesc!
Uneori, viata sufletului nostru nu este altceva decat o paleta uriasa de culori…
Ma gandesc la ingeri si nu vad decat aripi. Ma gandesc la mine si nu vad decat lumina. Ma gandesc tine si nu vad decat un infinit albastru de lacrimi...
Ilinca Iulia Petre
si-n ea sa-si opreasca soarele razele
si sa plang la capatul luminii..
M-ai intrebat nu demult ce inseamna lacrimile pentru mine si atunci nu ti-am putut raspunde. Insa daca m-ai fi vazut plangand, atunci cand am aflat ca Ingerul Albastru a plecat, ai fi inteles poate...
De unde vin lacrimile? Sa fie ingerii responsabili de stralucirea lor amara? Cu siguranta, lacrimile sunt urmele lor, pentru ca fara de ingeri, eu n-as fi aflat ca plang din regretul paradisului.
Azi, toate lacrimile mele se duc in sus, de parca si-ar cauta sufletul pierdut printre stele, sau poate cerul e doar o alta treapta pentru purificarea inimii?Cu ce ar putea fi comparat atunci un suspin de inger? Nu stiu de ce, dar simt ca de multe ori nu ma intelegeti. V-ati obisnuit prea mult cu voi, incat adesea uitati... Nu intelegeti ca nu vreau sa pun dorinta inimii mele doar in inima mea?
Am inceput incet, incet sa devin dependenta de a ma purifica prin lacrimi si sufletul meu asteapta cu infrigurare acea picatura de Lacrima Albastra.
Voi ajunge vreodata atat de pura, incat sa nu ma mai pot oglindi decat in lacrimi de ingeri?
De ce ma simt oare atat de legat de muzica? Uneori nu pot face o diferenta intre lacrimi si muzica. De multe ori plang cantand sau cant plangand. Muzica se naste pentru mine din regretul caderii din paradis, e ca o amintire ca acolo si ea da nastere la urmele acestui regret, la lacrimi. De aceea, nu exista muzica fara amintirea paradisului si a caderii.
Si m-am intrebat de ce am cazut si tot eu am cautat sa-mi raspund. Secretul se afla cu siguranta in mine, mi-ai spus, dincolo de tot ce a fost candva. Raspunsul va trebui deci sa-l descopar singura, dar poate nici nu va mai fi nevoie. Poate-l stiu deja...
Cu cat inaintez in viata, imi dau seama ca imi recastig amintirile. Totul a mai fost candva. Adesea am impresia ca imit o lume pe care am mai trait-o, asta poate pentru ca nu castig nimic, ci ma recastig.
Cand ma gandesc la prima amintire, dincolo de ce se intampla in jurul meu, acum, imi amintesc de lumina paradisului. Cantec de raze... Doar atat mi-a mai ramas.
Doamne, voi culege lacrimile de la poarta raiului si-mi voi face cuib in ele. Si-mi voi aduna razele din amurgurile mele, stiind ca maine voi rasari iar...
Adesea, numai uitand totul, ne putem aminti ce-a fost la inceput. De ce, in noptile albe, ne revin in amintire lumi pierdute, pe care nici nu stiam sa le fi trait? Stiu. Noptile parcurg drumul intors al timpului si, transformandu-l in iluzie, nu ne mai ramane decat sa ne culegem primele amintiri.
Cand ma gandesc la nopti, la singuratatea visurilor mele, ma cuprinde un dor, pe drumuri necunoscut de ingeri. Incotro? Incotro? Exista abisuri si dincolo de suflet...
Adorm plangand, cautand aripi de ingeri si cand ma trezesc, nu-mi raman decat urme sarate si amare de lacrimi si uneori cate un fulg pe perna.
Doamne, nu lasa sa se stinga Soarele, insa ce oceane vei revarsa peste flacarile inimii mele? Si cand ma gandesc ca sunt unii care vor sa sarute focul si n-au curaj...
Totul nu-mi pare decat o asteptare fara sfarsit si atunci ma incearca un dor dupa alte lumi mai inalte.
Cerul senin ne obliga la mai multe intristari decat cel cenusit, pentru ca ne pune in fata prea multe sperante, spre care n-avem uneori curajul sa zburam visand.
Stii care e primul lucru pe care-l facem cand ne nastem iar? Plangem, plangem cat ne tin puterile. Cu siguranta, trebuie sa fi fost mult mai frumos dincolo, de regretam revenirea aici, inca din prima clipa de viata retraita. Obisnuindu-ne intr-un fel cu asta, invatam a plange tot mai des. Chiar si maine vom cauta sa plangem si poate fara nici un motiv. Dar vreau sa cred ca lacrimile nu trebuie sa ne scrie viitorul, chiar daca unii ar sti de la inceput ce ar putea sa urmeze. Ziua de maine nu trebuie sa fie generozitatea lacrimilor si nici toate lacrimile neplanse, chiar daca am reinventa o consolare prin obisnuinta de a plange si am redescoperi chiar ca ne putem purifica prin asta.
Vreau sa cred ca nu ne-am nascut pentru a suferi, insa adesea, dulceata lacrimilor ne orbeste si am ramane asa o viata intreaga, sarutandu-ne propriile lacrimi.
Cand plang, totul mi se pare mai aproape de cer... Plang adresea pentru ca nu pot zbura fara a ma intoarce iar aici, printre umbre de lumina si oameni fara vise. Insa nu pot trai mult aici si ma intorc printre ingeri. Dar nici acolo nu pot sta mult. Imi amintesc ca sunt atatea lucruri pe care nu le-am facut pe pamant, ma impiedic si cad... Raman iar cu o singura aripa si nu primesc in schimb decat un dor de a cauta ceea ce lipseste din experienta mea de viata dupa viata. Trebuie sa fi trait si alte vieti. De unde altfel atatea intrebari?
Nu pot sa uit prezenta eterna a cantecului de nou inceput, care imi revine in clipa nasterii.
Cand plangi, te-ai uitat vreodata in ochii tai mai misteriosi ca doua piramide? Privindu-i, ai inteles poate ca nu poti muri. Si atunci, se pierd raspunsuri si intrebari ce nu-si mai au rostul. Si atunci se naste o certitudine ciudata, pe care eu insami o stiam pierduta in adancul sufletului meu. Da! Nu puteam muri. Este tacerea ochilor care ne conduce privirea spre proprii nostri ochi, calmul egiptean al visului in fata mortii ce nu exista. Odata, demult, am inteles asta. Privindu-ma in oglinda, intrebandu-mi ochii, am inteles de ce nu pot muri, de ce nu pot muri niciodata. Ei stiu totul, caci ochii au pete de neant, urme de nemurire, ce ne asigura ca nu se mai poate intampla nimic strain de tot ce-a fost. Viata e atunci o reamintire continua a vietilor noastre trecute, iar visele mele de iubire sunt o amintire a vietilor viitore, in care imi pun adesea intreaga mea speranta. Si atunci ochii incep sa planga, regretand tot ce a fost candva, suferind dupa repetitia aceasta la infinit, dupa caderea din paradis, pentru setea fiintei mele de a naste viata din iubire.
M-am intrebat cum arata paradisul. Raspunsul se afla in mine, mi-am zis. Am inchis ochii si le-am simtit. Culorile nebanuite, nuante neintrezarite ce capata un relief orbitor, rasarind din adancul unei memorii pe care o credem pierduta. Materia, atinsa de extaz, pare a se desfasura in aparenta unei lumi tremuratoare si totul vibreaza intr-o stralucire nefireasca.
De cate ori ma apuca setea de pamant, paradisul e aruncat pe un plan al uitarii, iar eu sunt coborat in prim-plan, intr-o risipa de lacrimi pe care incerc sa o topesc cu raze de lumina.
Adesea, m-am visat soarele acestei prabusiri intre cer si pamant...
Pazesc ingerii somnul lumii, sau ii tin de urat lui Dumnezeu? Nu stiu... Va veni o vreme cand Lacrima va cadea din cer. Pana atunci, ea este intervalul dintre bataile inimii.
Uneori simt ca sunt lacrimi ce sfredelesc pamantul si rasar ca astrii pe alte taramuri. Cine plange stelele noastre, cand eu imi caut lacrimile pe caldaramul altor ceruri?
Daca fiecare lacrima a mea ar fi o stea, atunci, as inventa un nou cer, unde ele sa rasara in fiecare noapte, cand alte stele se vor naste. Poate ca oceanele si marile sunt lacrimi varsate de Dumnezeu sub impresia singuratatii sale, inainte de a crea primii oameni.
Adesea, noaptea, simt nevoia sa plang sub toate stelele, in disperarea ca nu ma pot desprinde pentru totdeauna de pamant si sa zbor spre lumina.
Sunt clipe cand simt ca viata umbreste paradisul si cerul albastru e atunci, ca un suspin in suflet.
Uneori, corpul este o problema peste care trebuie sa sar, cand vreau sa ma agat de stele... Atunci, plansul e un fior pur, crescut din toate deserturile spatiului si ale sufletului, spre a le completa in sensul infinitului. Iar o amintire din paradis nu-i decat un freamat, incat absolut tot ce ne cade sub simturi, ne scoate din timp.
Pentru mine, paradisul n-a avut decat un defect: acela de a nu fi cunoscut lacrimile. Facandu-mi-se dor de o lacrima, am renuntat la fericire. Nu stiu acum cat a fost intamplare si cat a fost cadere voluntara. Si acum, de cate ori privesc cerul, ma doare regretul caderii mele...
Cand ma gandesc pana unde se poate cadea, imi amintesc ca au fost oameni in viata aceasta care au incercat sa ma purifice de sentimente. Din fericire, nu au reusit decat sa ma faca mai puternica, dorind si mai mult sa pot iubi.
Cred ca niciodata n-as putea sa renunt la a simti. As ramane fara aripi, m-as prabusi in cascadele propriului meu abis pe cand eu nu vreau decat sa ma risipesc in fasii de azur, sa rasar in fiecare clipa cu dorinta de a straluci azi mai mult decat ieri.
Putini sunt cei care cunosc adevarata valoare a culorilor. Pentru mine, o culoare este o stare de spirit iar toate culorile poarta in ele misterul unui sentiment.
Adesea, un suflet care iubeste este ca un curcubeu: fericire - tristete, zamber - lacrima, soapta - strigat, da - nu, pleaca - vino, te vrea - nu te vreau, te iubesc - nu te mai iubesc!
Uneori, viata sufletului nostru nu este altceva decat o paleta uriasa de culori…
Ma gandesc la ingeri si nu vad decat aripi. Ma gandesc la mine si nu vad decat lumina. Ma gandesc tine si nu vad decat un infinit albastru de lacrimi...
Ilinca Iulia Petre
vineri, 4 iunie 2010
Amintiri...
Cu trecerea anilor, am inteles ca o prima intalnire cu o persoana deosebita, te poate marca pentru mult timp….chiar pe viata. Reantorcandu-ma in anii adolescetei, imi amintesc de emotia pe care am simtit-o la prima intalnire avuta cu scriitorul,poetul si omul ce a fost Octavian Paler.Lecturarea primei pagini din romanul Viata pe un peron, m-a captivat emotional puternic, atat de puternic incat am stiut ca acea intalnire nu e una obisnuita.Ca ma va face sa ma reantorc mereu in timp la acea carte.Copilul de atunci a devenit adult,a scris si el la randu-i cateva cuvinte despre sentimentul trait atunci,dar iata si dupa trecerea atator ani,tot dupa o prima intalnire de suflet cu o persoana deosebita.Daca a fost si ultima sau nu, daca a fost intamplator sau nu…tot trecerea timpului imi va raspunde.Glasul inimii imi spune ca asa cum intalnirea cu Octavian Paler, nu a fost nici ultima, nici intamplatoare, nici aceasta nu va fi .”Sa astepti oricat”-spune Octavian……si “sa nu numeri zilele”…..Poezia se intituleaza :
TIE
Tu mi-ai adus in suflet bucurie,
O bucurie nesperat de mare.
Posibil e sa fie-o stare trecatoare,
Nu vreau inca sa-mi pun aceasta intrebare.
Ma aflu la intersectia trecutului cu viitorul,
Si lupt cu mine insami sa uit cat doare dorul.
Cu tine aproape trecutul e departe,
De viitor doar o iluzie ma mai desparte.
Cand vei pleca vei lua cu tine
Lumina ce-ai adus in mine,
Iar eu iti voi pastra o amintire,
A clipelor ce tu mi-ai daruit de fericire.
Cand sufletul de-o grea durere imi era amortit,
Avandu-te alaturi ca prin minune el si-a revenit.
Azi tu ai fost salvarea de care nu stiam ca am nevoie,
Maine altcineva sa-ti incalzeasca inima-ti va cere voie.
Intre ce-a fost si ce va fi,
Privirea-ti calda in inima-mi va dainui.
Rogu-ma-voi sa-ti fie bine
Din cand in cand sa-ti amintesti de mine.
...................................................................................
Toate plecarile sunt ….mici despartiri…sau imense.Cum a fost cea a marelui scriitor,a tuturor celor dragi care pleaca din viata noastra.Dar lumina si caldura transmisa de opera sa,sau parfumul a trei trandafiri ce parca refuza sa se ofilesca intr-o vaza , raman cu noi, precum toate amintirile frumoase dintr-o viata.
TIE
Tu mi-ai adus in suflet bucurie,
O bucurie nesperat de mare.
Posibil e sa fie-o stare trecatoare,
Nu vreau inca sa-mi pun aceasta intrebare.
Ma aflu la intersectia trecutului cu viitorul,
Si lupt cu mine insami sa uit cat doare dorul.
Cu tine aproape trecutul e departe,
De viitor doar o iluzie ma mai desparte.
Cand vei pleca vei lua cu tine
Lumina ce-ai adus in mine,
Iar eu iti voi pastra o amintire,
A clipelor ce tu mi-ai daruit de fericire.
Cand sufletul de-o grea durere imi era amortit,
Avandu-te alaturi ca prin minune el si-a revenit.
Azi tu ai fost salvarea de care nu stiam ca am nevoie,
Maine altcineva sa-ti incalzeasca inima-ti va cere voie.
Intre ce-a fost si ce va fi,
Privirea-ti calda in inima-mi va dainui.
Rogu-ma-voi sa-ti fie bine
Din cand in cand sa-ti amintesti de mine.
...................................................................................
Toate plecarile sunt ….mici despartiri…sau imense.Cum a fost cea a marelui scriitor,a tuturor celor dragi care pleaca din viata noastra.Dar lumina si caldura transmisa de opera sa,sau parfumul a trei trandafiri ce parca refuza sa se ofilesca intr-o vaza , raman cu noi, precum toate amintirile frumoase dintr-o viata.
TIMPUL
De ce esti timpule asa grabit,
Nu vezi cate inimi in graba ta ai golit?
Le-ai luat fara voie in a ta calatorie,
Si alergi cu o neanchipuita bucurie.
Eu reusesc sa tin pasul cu tine,
Degeaba pari mirat uitandu-te la mine.
Alerg cu tine simtind aceeasi bucurie,
Pe care ti-o da o lunga prietenie.
Daca oamenii ca pe-un prieten te-ar privi,
Sufletele li s-ar mai linisti.
Ar accepta mai usor ca tu in fuga-ti dai bucurii si tristeti,
De la inceput si pana la sfarsitul unei vieti.
Si nu esti deloc partinitor,
Cu aceeasi masura imparti totul, tuturor.
Eu astazi te asigur ca nu e vina ta,
Daca unii soarta nu-si pot accepta.
Nu vezi cate inimi in graba ta ai golit?
Le-ai luat fara voie in a ta calatorie,
Si alergi cu o neanchipuita bucurie.
Eu reusesc sa tin pasul cu tine,
Degeaba pari mirat uitandu-te la mine.
Alerg cu tine simtind aceeasi bucurie,
Pe care ti-o da o lunga prietenie.
Daca oamenii ca pe-un prieten te-ar privi,
Sufletele li s-ar mai linisti.
Ar accepta mai usor ca tu in fuga-ti dai bucurii si tristeti,
De la inceput si pana la sfarsitul unei vieti.
Si nu esti deloc partinitor,
Cu aceeasi masura imparti totul, tuturor.
Eu astazi te asigur ca nu e vina ta,
Daca unii soarta nu-si pot accepta.
Citatul zilei
"Dragostea este ca bolile contagioase. Cu cat te temi mai mult de ea, cu atat esti mai expus."
Nicolas Sebastian Roch Chamfort
Nicolas Sebastian Roch Chamfort
joi, 3 iunie 2010
Tacerea veni ultima
Mai intai s-au stins toate stelele.
Si frunzele au incetat sa mai cante.
Apoi au cazut grele,pleoapele copiilor,
Sfasiind intunericul..
Gandurile mi se aseaza intr-o anumita ordine
Intr-un tarziu.
Un singur caine latra
De patru, de cinci ori..
Tacerea veni ultima,
Ca un lac imens...
Fara margini.....
Victoria Basta
Si frunzele au incetat sa mai cante.
Apoi au cazut grele,pleoapele copiilor,
Sfasiind intunericul..
Gandurile mi se aseaza intr-o anumita ordine
Intr-un tarziu.
Un singur caine latra
De patru, de cinci ori..
Tacerea veni ultima,
Ca un lac imens...
Fara margini.....
Victoria Basta
Aminteste-ti...
Aminteste-ti sa-ti petreci timpul cu persoanele iubite,
pentru ca nu vor fi langa tine o eternitate .
Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine,
pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic .
Aminteste-ti sa spui te iubesc partenerului si persoanelor pe care le indragesti ,
dar mai ales sa spui din inima .
O sarutare si o imbratisare vor alina durerea atunci cand sunt sincere .
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana si sa pretuiesti acel moment,
pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine.
Fa-ti timp sa iubesti , fa-ti timp sa vorbesti ,
fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai....
Fragment din "Paradoxul vremurilor noastre "- de Octavian Paler
pentru ca nu vor fi langa tine o eternitate .
Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine,
pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic .
Aminteste-ti sa spui te iubesc partenerului si persoanelor pe care le indragesti ,
dar mai ales sa spui din inima .
O sarutare si o imbratisare vor alina durerea atunci cand sunt sincere .
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana si sa pretuiesti acel moment,
pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine.
Fa-ti timp sa iubesti , fa-ti timp sa vorbesti ,
fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai....
Fragment din "Paradoxul vremurilor noastre "- de Octavian Paler
Endless Love
Motto:
"„Frumuseţea unui sentiment se măsoară prin sacrificiul pe care eşti gata să-l faci pentru el…” – John Galsworthy
Uneori, sentimentele nici nu mai au timp să verse o lacrimă în amintirea momentelor frumoase mult prea repede uitate…
Daca
"Daca poti sa-ti pastrezi cumpatul, atunci cand toti in afara de tine si-l pierd
Invinuindu-te pe tine,
Daca poti sa-ti pastrezi increderea in tine ingaduind totusi neincrederea altora
Atunci cand toti se indoiesc de tine,
Daca poti sa astepti, fara ca asteptarea sa te oboseasca
Ori sa fii mintit fara a raspunde cu minciuna
Daca poti, dusmanit fiind, sa nu lasi loc urii in sufletul tau
Fara totusi a parea prea detasat si fara a vorbi prea intelept;
Daca poti visa – fara sa faci din vise stapanele vietii tale
Daca poti gandi – fara sa-ti faci un scop din gandire;
Daca poti face fata Triumfului sau Dezastrului
Tratandu-i egal pe acesti doi impostori;
Daca rezisti sa asculti un adevar rostit de tine
Rastalmacit de lachei pentru a face din el capcana pentru naivi
Ori sa privesti lucrurile carora le-ai dat din viata ta naruindu-se
Si sa te apleci si sa le reconstruiesti cu vechile unelte.
Daca poti sa faci o gramajoara din toate castigurile tale,
Sa le risti pe o singura aruncare a unei monede,
Si pierzand, sa iei totul de la inceput
Fara sa sufli un cuvant despre nesansa ta;
Daca poti sa-ti obligi inima si tervii si tendoanele
Sa te serveasca mult timp inca dupa ce s-au epuizat,
Rezistand chiar si atunci cand nu mai ai nimic in tine
Cu exceptia Vointei care le spune: “Rezistati!
Daca poti vorbi multimii pastrandu-ti virtutea
Ori pasi alaturi de regi – fara sa-ti pierzi naturaletea,
Daca nici dusmanii dar nici prietenii apropiati nu te pot rani;
Daca se poate conta pe tine, insa nu fara limite,
Daca poti umple minutul neiertator
Cu valoarea a saizeci de secunde de alergare,
Al tau e intreg Pamantul cu tot ce are mai bun
Mai mult decat atat – vei fi Om, fiul meu!.."
Rudyard Kipling
Invinuindu-te pe tine,
Daca poti sa-ti pastrezi increderea in tine ingaduind totusi neincrederea altora
Atunci cand toti se indoiesc de tine,
Daca poti sa astepti, fara ca asteptarea sa te oboseasca
Ori sa fii mintit fara a raspunde cu minciuna
Daca poti, dusmanit fiind, sa nu lasi loc urii in sufletul tau
Fara totusi a parea prea detasat si fara a vorbi prea intelept;
Daca poti visa – fara sa faci din vise stapanele vietii tale
Daca poti gandi – fara sa-ti faci un scop din gandire;
Daca poti face fata Triumfului sau Dezastrului
Tratandu-i egal pe acesti doi impostori;
Daca rezisti sa asculti un adevar rostit de tine
Rastalmacit de lachei pentru a face din el capcana pentru naivi
Ori sa privesti lucrurile carora le-ai dat din viata ta naruindu-se
Si sa te apleci si sa le reconstruiesti cu vechile unelte.
Daca poti sa faci o gramajoara din toate castigurile tale,
Sa le risti pe o singura aruncare a unei monede,
Si pierzand, sa iei totul de la inceput
Fara sa sufli un cuvant despre nesansa ta;
Daca poti sa-ti obligi inima si tervii si tendoanele
Sa te serveasca mult timp inca dupa ce s-au epuizat,
Rezistand chiar si atunci cand nu mai ai nimic in tine
Cu exceptia Vointei care le spune: “Rezistati!
Daca poti vorbi multimii pastrandu-ti virtutea
Ori pasi alaturi de regi – fara sa-ti pierzi naturaletea,
Daca nici dusmanii dar nici prietenii apropiati nu te pot rani;
Daca se poate conta pe tine, insa nu fara limite,
Daca poti umple minutul neiertator
Cu valoarea a saizeci de secunde de alergare,
Al tau e intreg Pamantul cu tot ce are mai bun
Mai mult decat atat – vei fi Om, fiul meu!.."
Rudyard Kipling
Exista oameni si fapte care nu se uita......
Cineva îi compara odata pe oameni cu frunzele. Da, bizara comparatie. Era un citat cred, nu îmi mai aduc aminte, dar respectivul, un necunoscut de pe mirc, îmi spunea ca exista frunze care nu cad, oricât de puternic ar fi vântul si tot asa exista clipe, oameni si fapte care nu se uita, chiar daca uitarea e o lege a firii. Dar oare, memoria este întotdeauna o calitate? Ne ofera ea întotdeauna certitudinea „calitatii” clipelor si oamenilor pe care nu îi putem uita?
Se spune ca nu uitam niciodata lucrurile care ne-au facut sa traim clipe de fericire sau de durere extrema. Adevarat. De ce? Am fi mai fericiti daca am retine doar clipele si oamenii care ne-au facut fericiti? Am fi mai nefericiti daca am pastra în suflet numai lucrurile care ne-au întristat?
Si totusi...cum ramâne cu celelalte...cele care nu ne-au trezit nici una nici alta, cele care au ramas experiente ciudate ale trecutului? Pe acelea de ce nu le uitam?
De ce ne ramân în minte povesti care nu au însemnat nimic? De ce nu le uitam, de ce se agata ele, frunze putrede, de ramurile uscate ale sufletului nostru satul de trecut? Nu stiu (raspuns inevitabil). Poate ca asa trebuie sa fie. Sa ne amintim mereu de lucrurile fara sens din viata noastra, ca sa nu uitam sa le traim pe cele cu adevarat importante. Poate ca avem nevoie sa suferim pentru o iluzie care ni se pare mareata ca sa stim sa pretuim realitatea minuscula si datatoare de fericiri marunte, de lânga noi. Poate ca e nevoie ca vântul sa nu împrastie toate frunzele, ca sa nu uitam ca primavara e mai frumoasa decât toamna...
Se spune ca nu uitam niciodata lucrurile care ne-au facut sa traim clipe de fericire sau de durere extrema. Adevarat. De ce? Am fi mai fericiti daca am retine doar clipele si oamenii care ne-au facut fericiti? Am fi mai nefericiti daca am pastra în suflet numai lucrurile care ne-au întristat?
Si totusi...cum ramâne cu celelalte...cele care nu ne-au trezit nici una nici alta, cele care au ramas experiente ciudate ale trecutului? Pe acelea de ce nu le uitam?
De ce ne ramân în minte povesti care nu au însemnat nimic? De ce nu le uitam, de ce se agata ele, frunze putrede, de ramurile uscate ale sufletului nostru satul de trecut? Nu stiu (raspuns inevitabil). Poate ca asa trebuie sa fie. Sa ne amintim mereu de lucrurile fara sens din viata noastra, ca sa nu uitam sa le traim pe cele cu adevarat importante. Poate ca avem nevoie sa suferim pentru o iluzie care ni se pare mareata ca sa stim sa pretuim realitatea minuscula si datatoare de fericiri marunte, de lânga noi. Poate ca e nevoie ca vântul sa nu împrastie toate frunzele, ca sa nu uitam ca primavara e mai frumoasa decât toamna...
Citatul zilei 03.06.2010
"Cand vrei sa uiti pe cineva,inseamna ca te gandesti la el."
Jean De La Bruyere
Jean De La Bruyere
miercuri, 2 iunie 2010
Everytime We Touch (slow) Romantic Video
I still hear your voice, when you sleep next to me.
I still feel your touch in my dreams.
Forgive me my weakness, but I don't know why.
Without you it's hard to survive.
'Cause everytime we touch, I get this feeling.
And everytime we kiss I swear I can fly.
Can't you feel my heart beat fast, I want this to last.
cn.g!o, fo i..nf
I need you by my side.
'Cause everytime we touch, I feel this static.
And everytime we kiss, I reach for the sky.
Can't you feel my heart beat so
I can't let you go.
I want you in my life.
Your arms are my castle, your heart is my sky.
They wipe away tears that I cry.
The good and the bad times, we've been through them all.
You make me rise when I fall.
'Cause everytime we touch, I get this feeling.
And everytime we kiss I swear I can fly.
Can't you feel my heart beat fast, I want this to last.
cn.g!o, fo i..nf
I need you by my side.
'Cause everytime we touch, I feel this static.
And everytime we kiss, I reach for the sky.
Can't you feel my heart beat so
I can't let you go.
I want you in my life.
'Cause everytime we touch, I get this feeling.
And everytime we kiss I swear I can fly.
Can't you feel my heart beat fast, I want this to last.
cn.g!o, fo i..nf
I need you by my side
'Cause everytime we touch, I feel this static.
And everytime we kiss, I reach for the sky.
Can't you feel my heart beat so
I can't let you go.
I want you in my life
Teama
Teama,degeaba imi incoltesti sufletul,
Si de furie esti neagra ca pamantul.
Dumnezeu mi-a dat putere sa te-nfrunt
Curajul sa-mi rezolv problemele,aici,pe pamant.
Dar si tu esti puternica,recunosc.
Fiind necrutatoare,cu cei ce din calea-ti nu se feresc.
In slujba cui esti tu nemuritoare Teama?
Cine, sa-i spui cat rau faci oamenilor,la El te cheama?
Cand vezi un om plangand,te bucuri,
Din cele mai indepartate vremuri.
Patrunzi in sufletul lui chinuit,
Soptindu-i ca fericirea e un sentiment inchipuit.
Si...daca el e slab...te crede.
Si-n jurul lui,nimic in afara de durere nu mai vede.
Si- asa poate pierde ani buni din viata,
Pentru, ca a urmat a ta ipocrita povata.
Si mie mi-ai facut mult rau candva,
Facandu-ma mereu ca sa depind de cineva.
Am invatat,plangand adesea,sa te tin la distanta,
Luptand si depasind toate obstacolele ce tu,
Cu multa rautate mi le arunci...in fata.
Si de furie esti neagra ca pamantul.
Dumnezeu mi-a dat putere sa te-nfrunt
Curajul sa-mi rezolv problemele,aici,pe pamant.
Dar si tu esti puternica,recunosc.
Fiind necrutatoare,cu cei ce din calea-ti nu se feresc.
In slujba cui esti tu nemuritoare Teama?
Cine, sa-i spui cat rau faci oamenilor,la El te cheama?
Cand vezi un om plangand,te bucuri,
Din cele mai indepartate vremuri.
Patrunzi in sufletul lui chinuit,
Soptindu-i ca fericirea e un sentiment inchipuit.
Si...daca el e slab...te crede.
Si-n jurul lui,nimic in afara de durere nu mai vede.
Si- asa poate pierde ani buni din viata,
Pentru, ca a urmat a ta ipocrita povata.
Si mie mi-ai facut mult rau candva,
Facandu-ma mereu ca sa depind de cineva.
Am invatat,plangand adesea,sa te tin la distanta,
Luptand si depasind toate obstacolele ce tu,
Cu multa rautate mi le arunci...in fata.
O viata intreaga de frumusete....
“Doamne,cum ne-am despartit cu totii.Poate ca si prietenia si iubirea nu merita intr-adevar,sa fie traite,daca nu sunt vesnice.O viata intreaga de frumusete,asta ar insemna ceva, intr-adevar.” Cu certitudine fiecare dintre noi am trait teama de a ne angaja profund intr-o relatie de iubire sau de prietenie.Caminante e de parerea ca "in lumina exista si umbre si ca fericirea este si dureroasa."Putem sa ne amagim spunandu-ne ca am devenit mai intelepti prin experientele traite si sa credem ca pe viitor vom sti sa ocolim tot ceea ce ne-ar putea provoca o suferinta pe care, nu-i asa,n-o meritam.Intervine aici intrebarea:"la ce mai foloseste o intelepciune care nu ingaduie macar un dram de fericire?"Ca si Octavian Paler,multi dintre noi ne-am pus acest gen de intrebari.Eu personal consider ca daca intr-o relatie ai fost fericit fie si cateva secunde...e ceva ce nu numai ca nu se va uita niciodata dar odata cu trecerea timpului acele momente capata noi dimensiuni transformandu-se intr-o amintire calda ,frumoasa.
Asa cum spunea Paler in Mitologii subiective "nu exista viata mai pustie decat una care n-a iubit nimic,stiind ca intr-o zi va pierde totul"Pentru ca in cele din urma,"moartea pune punct si iubirilor si luptelor.Fiecare ramane atunci cu cat a iubit sau..cu cat a luptat.Mai are timp,poate,doar sa regrete ca n-a iubit si n-a luptat destul sau ca a trait ca un sarpe singur,care nu si-a gasit alt sarpe cu care sa se iubeasca sau sa se lupte ."
"Exista poate,o clipa in viata fiecaruia cand vede limpede ca nu negatia este rostul lui".Pornind de la acea clipa,cred ca putem sa ne construim o viata intreaga de frumusete.Si cred ca sansele noastre de reusita vor creste considerabil cand vom realiza ca "A iubi inseamna,poate,a lumina partea cea mai frumosa din noi",dar mai ales cand ne vom putea spune noua insine cu sufletul impacat:"Sunt liber pentru ca nu ma tem sa iubesc ceea ce va muri".
Asa cum spunea Paler in Mitologii subiective "nu exista viata mai pustie decat una care n-a iubit nimic,stiind ca intr-o zi va pierde totul"Pentru ca in cele din urma,"moartea pune punct si iubirilor si luptelor.Fiecare ramane atunci cu cat a iubit sau..cu cat a luptat.Mai are timp,poate,doar sa regrete ca n-a iubit si n-a luptat destul sau ca a trait ca un sarpe singur,care nu si-a gasit alt sarpe cu care sa se iubeasca sau sa se lupte ."
"Exista poate,o clipa in viata fiecaruia cand vede limpede ca nu negatia este rostul lui".Pornind de la acea clipa,cred ca putem sa ne construim o viata intreaga de frumusete.Si cred ca sansele noastre de reusita vor creste considerabil cand vom realiza ca "A iubi inseamna,poate,a lumina partea cea mai frumosa din noi",dar mai ales cand ne vom putea spune noua insine cu sufletul impacat:"Sunt liber pentru ca nu ma tem sa iubesc ceea ce va muri".
Citatul zilei 02.06.2010
"Ti se pare cateodata ca insemni ceva in viata unui om;si totusi daca n-ai fi fost tu,ar fi fost altul;lucrurile care sunt-trebuiau sa se intample,cu tine sau cu altul,dar trebuiau sa se intample."
Mircea Eliade
Mircea Eliade
marți, 1 iunie 2010
Citatul zilei 01.06.2010
"Vointa puternica nu este numai stiinta de a dori si obtine ceva ci si stiinta de a renunta."
Anton Makarenko
Anton Makarenko
Abonați-vă la:
Postări (Atom)