3 sud est-alatyri de ingeri

Tu ai un fel de paradis...al tau!

Dreptul la timp
Tu ai un fel de paradis al tau
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben în ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii în moarte.
Tu ai un fel al tau senin
De-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov si rece
si harta serii fără margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini. 

Ovidiu Komornyik - Nu E Nimeni Ca Tine

Simply Red - So Not Over You

Si totusi...exista iubirea..

Motto:

"A renunţa însă la fericire, afirmă mai târziu Kant, şeful şcolii filosofice iluministe, ar fi ca şi cum ai renunţa să fii om."

        ....dupa luni de visare,si lupta, da cred ca a fost o lupta,cu mine, cu el, cu dorinta,  cu iubirea, cu ideea ca nu trebuie sa las sa moara sentimentul ce mi-a umplut inima de fericire  in februarie....azi simt ca trebuie sa accept ca am pierdut.Ce simt?Nu cred ca va pot impovara cu descrierea a ceea ce traiesc.Daca acesta e sfarsitul, inseamna ca atat merit.Asa trebuie sa fie.Stiu doar ca nefericirea e pe masura fericirii in viata.Si  ...va iubesc pentru ca mi-ati fost aproape in aceasta calatorie, in acasta poveste de iubire.Va pup...

Fuga de noi insine..

"Se spune că în fiecare bărbat este închisă o femeie. Şi, tot aşa, că în fiecare femeie este încătuşat un bărbat. Dar, dacă noi nu ne atingem pe noi, dacă noi fugim de noi, de ceea ce ne este propriu, cum să ajungem unul la altul, cum să ne dezvelim de noi, de învelişul care ne veghează?"(George Colang)

http://offshoregeo.blogspot.com/

Sinceritatea, fateta a Adevarului...

"Eu sunt Calea,Adevărul şi Viaţa...",a spus Iisus când predica mulţimilor.
Adevărul este una dintre puţinele virtuţii propovăduite de religia creştin-ortodoxă,alături de Iubire şi Curaj.Pe cale de consecinţă vom putea atribui Adevărului o natură divină.
Totodată mai ştim că cea mai scurtă cale către dreptate este Adevărul.
Un concept destul de vag atunci când este vorba de căutarea lui,Adevărul nu poate fi decât unul singur.
Dacă ar trebui să asociem Adevărul cu trăirile şi acţiunile umane,vom putea spune despre o persoană că este sau nu sinceră.
Sinceritatea nu este nimic altceva decât o faţetă a Adevărului.Fără doar şi poate din conduita morală a fiecărei persoane nu trebuie să lipsească sinceritatea.
Nu de puţine ori Adevărul poate cauza durere însă oricât de rău ar fi trebuie apreciat.Dacă îi spunem unei persoane adevărul despre cum se poartă şi o jignim nu trebuie să ne simţim vinovaţi pentru că menirea Adevărului este să ajute,în nici un caz să jignească.
Există o mulţime de domenii în care omul a înţeles să caute Adevărul,vorbim aici de Adevărul existenţial(cine suntem şi încotro ne îndreptăm),Adevărul factual(cu privire la acţiunile umane şi la faptele rezultate),Adevărul ştiiţific(în toate domeniile ştiinţei),Adevărul istoric,ş.a.m.d.
Întorcându-ne la sinceritate mai doresc să adaug că oricât de greu ne pare a fi să încercăm să rostim numai adevărul,pe atât de înalţător şi liniştit ni se va părea după ce îl vom rosti.Adevărul nu va avea niciodată consecinţe asupra celor care îl rostesc.Până şi inculpaţii care îşi recunosc greşeala au parte de o sentinţă mult mai blândă.
Adevărul în ziua de astăzi începe să îşi piardă esenţa şi va depinde doar de noi ce vom lăsa generaţiilor următoare,iar Adevărul este una din puţinele valori pe care TREBUIE să o lăsăm în urmă. 

Depide fericirea doar de sansa?Si daca da, a sti sa primesti ceea ce-ti ofera sansa e fericirea?

Nu este suficient să trăieşti. Trebuie să trăieşti şi fericit. Existenţa nu are sens şi culoare decât dacă devine locul şi timpul fericirii. Atât de mult aşteptăm ca viaţa să ne dea fericirea, încât uneori ne trece viaţa aşteptând-o. Existenţa noastră pare a fi spaţiu gol, o pagină albă, pe care ar trebui să o umplem cu fericire. Suntem condamnaţi să încercăm a obţine acest Graal, de la care aşteptăm o bucurie durabilă.
Dar despre ce este vorba? Care este sursa fericirii? Un obiect (banii?), un loc (paradisul?), un moment (un mâine luminos?), o persoană (Dumnezeu, ceilalţi, noi înşine?)... Reuşita, iubirea, sănătatea, plăcerile, frumuseţea?
Filosofii au fost întotdeauna consideraţi maeştri de necontestat întru găsirea fericirii. Poate părea totuşi surprinzător ca aceşti specialişti ai ideilor, ai abstracţiunilor, să se poată pronunţa asupra unui lucru atât de concret cum e fericirea: în ce mod a gândi (fericirea) te poate ajuta să trăieşti (fericit)? "Filosofia este o activitate care face posibilă viaţa fericită", declară Epicur, în secolul al III-lea î.e.n. Filosofia nu este numai un discurs, ci şi o practică, o activitate pe care o numim de obicei înţelepciune. Or, înţelepciunea îl face în mod necesar fericit pe cel care o posedă; filosofilor le revine, prin urmare, sarcina de a defini ce este fericirea şi, implicit, sensul şi valoarea vieţii. Scopul filosofiei este să cunoască omul şi să-i facă pe oameni să se cunoască pe ei înşişi. Acesta este sensul celebrei maxime a lui Socrate: "Cunoaşte-te pe tine însuţi". A cunoaşte omul înseamnă a-i propune o fericire pe măsura sa, care să-i convină şi pe care să o poată atinge prin el însuşi. Astfel, Epicur, a cărui doctrină caricaturizată a devenit deviza tuturor juisorilor de pe pământ, preconiza un fel de dietetică a fericirii, de regim al plăcerilor, cu scopul de a obţine viaţa fericită.
Adversari ai acestei filosofii a plăcerii - chiar ai unei plăceri controlate precum cea pe care o susţine Epicur -, stoicii predică, pe de altă parte, o fericire morală sau în morală: nu suntem niciodată mai fericiţi decât atunci când facem bine şi acţionăm conform virtuţii. Trebuie deci nu să ne moderăm plăcerile, ci să le suprimăm, nu să căutăm plăcerile simple, ci să fugim de orice plăcere, deoarece toate, fără excepţie, sunt nocive. Seneca, om politic, preceptor al lui Nero şi filosof, afirmă că plăcerea este un "lucru josnic, servil, slab, fragil", pe care nu-l găsim decât în "cabarete"; trebuie să-i preferăm virtutea, o conduită morală dreaptă şi demnă, care este, după el, un lucru "sublim, regal, invincibil, inepuizabil". Numai fericirea provenită din bună conduită durează, în timp ce o fericire bazată pe plăceri "vine şi pleacă", moare de îndată ce e resimţită.
Mai atrăgătoare pare a fi doctrina lui Callicles, adversar de temut al lui Socrate: el afirmă că fericirea provine, dimpotrivă, din cultivarea celor mai puternice pasiuni, din îndeplinirea dorinţelor, chiar şi a celor mai nebuneşti. Îi condamnăm pe cei care au ales să trăiască intens pentru că nu putem să-i imităm şi ne ascundem slăbiciunea în spatele unor frumoase discursuri moralizatoare. Răspunsul pe care i-l dă Socrate este radical: această viaţă de pasiuni şi de plăceri nu este o viaţă, ci un fel de moarte, căci omul care trăieşte pentru a-şi îndeplini dorinţele este ca "un sac fără fund"; departe de a-l mulţumi, plăcerile îl lasă nesatisfăcut, insaţiabil, frustrat. Acestea îl antrenează într-un cerc ce nu poate fi decât vicios: "a avea" cere a avea şi mai mult, iar a dori înseamnă a dori mereu mai mult. O maşină nu ajunge, ea trebuie să aibă toate opţiunile, confortul nu este suficient, ne trebuie luxul. Or, "mereu mai mult" nu poate fi principiul unui om care caută fericirea.
A renunţa însă la fericire, afirmă mai târziu Kant, şeful şcolii filosofice iluministe, ar fi ca şi cum ai renunţa să fii om. Aşadar, ce înseamnă a fi fericit? Cum să definim fericirea din moment ce nu reuşim să spunem exact ce dorim? În zadar putem enumera micile momente de fericire (a contempla un peisaj, a ne întâlni cu prietenii, a citi un roman poliţist bun)... Numai trăind experienţa fericirii putem spune ce este ea, şi experienţele noastre fericite sunt toate, pe cât de imprevizibile, pe atât de personale. De aceea suntem incapabili să spunem cu certitudine ce ne face fericiţi, incapabili să enunţăm o regulă a fericirii. Pentru unii, poate fi viaţa de familie, în timp ce alţii ar putea descoperi binefacerile singurătăţii. Toate formele de fericire sunt, prin urmare, proprii naturii umane şi nu putem judeca fericirea unuia sau a altuia. Fericirea este un "ideal" care nu poate fi prescris ca un remediu. Cu atât mai puţin suntem în măsură să dăm sfaturi.
Fericirea depinde mai mult de şansă decât de disciplina personală. De altfel, din punct de vedere etimologic, termenul înseamnă, înainte de toate, "ora cea bună", momentul cel bun. Fericirea să însemne, oare, pur şi simplu a te bucura de "un moment bun"? A şti să primeşti ceea ce îţi oferă şansa?
Dorinţa noastră de fericire riscă, în acest caz, să rămână neîmplinită: nu trăim, oare, cel mai adesea experienţa contrară - moartea, sfârşitul lucrurilor frumoase, precum poveştile de dragoste sau prietenia? Toate despărţirile, toate decepţiile şi deziluziile sunt marcate de certitudinea că fericirea nu e un lucru sigur. Ceea ce credem că este fericire nu se rezumă, cel mai adesea, decât la mijloace, la activităţi, la divertismente pe care le inventăm pentru a uita că suntem iremediabil nefericiţi şi că fericirea este imposibilă. Refuzăm să vedem tristeţea, vidul zilelor noastre, neantul vieţii noastre şi ne petrecem timpul în zgomot şi furie, pentru a ne da uitării pe noi înşine. Este lecţia pe care, în secolul al XVII-lea, Pascal înţelege să o primească de la Sfântul Augustin. A aştepta fericirea "din afară", de la lucrurile exterioare (reuşita profesională, recunoaşterea socială, iubirea), înseamnă a trăi cu teama de a vedea această fericire distrusă de "mii de accidente" şi întorsături ale sorţii care nu vor întârzia să-şi facă apariţia. Toate plăcerile noastre - banii, jocurile de noroc, dragostea, puterea - nu servesc decât unui singur lucru: să ne facă să uităm nefericirea noastră, să ne "distragă" atenţia de la gândul morţii ineluctabile şi de la ideea că am putea să nu fim fericiţi niciodată.
Căutăm tot felul de plăceri, dintre cele mai "violente" (beţia alcoolului, a vitezei, a dragostei), ca să nu fim nevoiţi să ne gândim la noi înşine: o ţinem dintr-o ieşire în oraş într-alta, colecţionăm ore suplimentare de muncă, dăm sonorul mai tare la radio pentru a uita şi mai mult de noi înşine. Încă din copilărie, remarcă Pascal, cerem oamenilor să se preocupe de fericirea lor, "îi copleşim cu treburi, cu învăţarea limbilor şi a sporturilor şi le inducem ideea că nu vor putea fi fericiţi" fără "sănătate, onoruri, avere" şi că e suficient ca un singur lucru să le lipsească pentru a fi nefericiţi. "Astfel, le dăm sarcini şi treburi" care-i vor "tracasa" din zori şi până-n seară: "Iată, veţi spune, un ciudat mod de a-i face fericiţi!". În goana după fericire şi cu teama de a fi lipsiţi de plăceri, oamenii uită adesea esenţialul: pe ei înşişi.
A nu trăi decât cu condiţia de a găsi fericirea înseamnă a uita să trăieşti. De ce să-ţi impui acest imperativ al fericirii? De ce, se întreabă Nietzsche, să îndepărtăm cu totul nenorocirea din existenţa noastră, "grozăviile, lipsurile, sărăcirile de tot felul, momentele de cumpănă [...], încercările nereuşite"? Există o "necesitate personală a nenorocirii", şi cei care vor să ne ţină departe de ea nu ne aduc neapărat fericirea. Marea provocare a filosofiei ar putea fi aceea de a ne convinge de imposibilitatea fericirii, pentru a regăsi astfel intuiţia lui Iov, neconsolatul, marele nefericit al Bibliei: "Când speram la fericire, a apărut nenorocirea. Mă aşteptam la lumină [...], a sosit umbra" (Iov 30, 26). Dacă Dumnezeu există, El există pentru a ne consola de suferinţa pe care viaţa ne-o rezervă uneori. Credinciosul sfârşeşte astfel prin a fi convins că Cerul este locul unei fericiri veşnice.
Religia a pus deci, şi ea, o piatră la acest edificiu, plasând, încă o dată, fericirea în centrul preocupărilor ei. Mai mult decât oricare altă religie, creştinismul a reprezentat fericirea sub forma unei Grădini a Deliciilor, a unui Eden încântător, a unui paradis pierdut din greşeala unui singur individ, strămoşul nostru Adam, dar râvnit de toţi cei care aşteaptă să-L contemple, în sfârşit, pe Dumnezeu într-o intimitate fericită şi plină de dragoste. Fericirea este obiect de speranţă - speranţa de a trăi viaţa lui Dumnezeu, de a trăi, în sfârşit, din dragostea Lui. Ideea acestui paradis s-a rafinat totuşi. A dispărut, treptat, credinţa într-o Împărăţie a Cerurilor, ca un loc precis, pentru a vedea paradisul ca o stare în care orice durere va fi consolată, setea şi foamea potolite. Această stare este aceea pe care Isus o descrie în Fericiri, un fel de manifest al fericirii, de anunţare a acelui viitor luminos: "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, că aceia se vor sătura. [...] Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu." (Matei 5, 3-8). Ce a devenit astăzi, în lumea noastră dezvrăjită, această credinţă într-un paradis al fericirii? Pentru cei care cred în Ceruri, precum şi pentru cei care nu cred, persistă o dorinţă de fericire, speranţa reîntâlnirii cu cei pe care i-am iubit şi care ne-au iubit. Infernul nu sunt ceilalţi, dimpotrivă. Paradisul înseamnă a ne regăsi unii pe alţii.
De-a lungul istoriei, a putut totuşi părea hazardat ca problema fericirii şi a realizării sale să fie lăsată doar pe seama credinţei: aşa se face că oamenii secolului al XVIII-lea, în timpul Revoluţiei, au aspirat la o fericire pe pământ, la o organizare politică a fericirii, în care fiecare ar avea aceleaşi drepturi de a fi fericit, adică de a gândi şi de a se exprima liber. Fericirea devine, de acum înainte, o artă de a trăi, care constă în bucuria de a vorbi, de a schimba idei, de a descoperi, de a polemiza. Această fericire are savoarea cu totul nouă a ciocolatei, uneori savoarea mai picantă a libertinajului şi a jocului legăturilor amoroase primejdioase. Secolul Luminilor este, astfel, unul al plăcerilor şi, înainte ca iacobinii şi girondinii din 1789 să proclame Momentul zero al fericirii politice, bărbaţii şi femeile au încercat să-şi definească o fericire cotidiană, reunind bucuriile carnale şi curiozitatea intelectuală. Creştinismul, cu toţi îngerii din Ceruri şi promisiunile de fericire veşnică, pare să fi neglijat o dimensiune profund umană: aceea a plăcerii.
Fericirea are, aşadar, o istorie: ea nu a fost întotdeauna considerată un scop al existenţei şi nici ideal de viaţă; unii au preferat înţelepciunea sau dragostea. În plus, ea a fost reprezentată sub diferite forme de-a lungul vremii: ca un paradis, apoi, odată cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, sub forma unei societăţi de oameni liberi şi egali. Ne-am propus să refacem tocmai acest parcurs istoric, punând faţă în faţă discursul filosofilor, al credincioşilor şi al istoricilor. Cum putem spera să fim fericiţi? Trebuie să profităm de viaţă şi de fiecare clipă, alergând după plăceri? Trebuie să urmărim cu orice preţ reuşita, să ne îmbătăm cu cele mai nebuneşti pasiuni? Cum să ne "realizăm", cum să atingem mulţumirea de sine? Există mijloace infailibile de a fi fericit? Căutarea fericirii ne condamnă, oare, la a ezita neîncetat între pesimism şi optimism, speranţe de bucurie şi aşteptări înşelate? Cum să ne punem fericirea la adăpost?
În acest dialog pe trei voci, fericirea îşi spune povestea, de la naşterea sa, în filosofia Greciei antice, până la afirmarea ei politică în 1789, trecând prin reprezentarea ei paradiziacă în sânul credinţei creştine. Dacă filosofia îşi propune să gândească fericirea, istoria îi urmăreşte evoluţia, "secularizarea" progresivă şi pregnanţa tot mai mare în societatea contemporană. André Comte-Sponville, care a consacrat numeroase lucrări ideii de fericire, povesteşte cum, din Antichitate, destinul fericirii a fost împletit cu cel al filosofiei. Jean Delumeau, profesor onorific la Collège de France, specialist în istoria mentalităţilor religioase, arată cum fericirea a luat, în Occidentul creştin, forma unui paradis menit să ne consoleze de toate spaimele omeneşti şi să ne inducă speranţa unor bucurii veşnice. Arlette Farge, director de cercetare la CNRS, istoric, specialistă în comportamentele populare din secolul al XVIII-lea, descrie plăcerile Secolului Luminilor, secol al voluptăţii, şi explică cum a devenit fericirea un scop politic, o căutare colectivă, în sânul unei Republici de cetăţeni luminaţi.
Dar astăzi? În zilele noastre, fericirea nu mai e nici o promisiune, nici o idee politică. Ea a devenit un drept şi chiar o datorie: a fi înseamnă a putea accede la fericire; a exista înseamnă a-ţi face o datorie din a fi fericit. Mesajul publicitar al unei celebre agenţii de voiaj, mizând pe un joc de cuvinte, dar şi de sensuri, avea un slogan care suna cam aşa: "être-re". A fi-mai-mult înseamnă a fi fericit. Fericirea este ceea ce ne oferă un supliment de existenţă, o dimensiune nouă a vieţii: ea este viaţa atunci când aceasta merită trăită, adică atunci când este fericită. Am intrat în era necesităţii fericirii: nu suntem dacă nu suntem fericiţi. În anii '80, trebuia să "fii cineva", să fii realizat - mai ales în afaceri. În secolul XXI, abia început, trebuie să fii pur şi simplu. Buna-stare este, astfel, prima şi, fără îndoială, ultima etapă spre fericire. Trebuie să accedem la a fi-mai-mult,fi-mai-mult, a fi ceva în plus, înseamnă a avea o viaţă în plus: una vizibilă, remarcată, cunoscută ("văzut la televizor").
Preţul acestei "democratizări" a fericirii este o aspiraţie tot mai mare spre singularizare, spre refuzul anonimatului. Fericirea a devenit un imperativ; de acum înainte, trebuie să "fii", să "fii-mai-mult". Acest "mai-mult" poate proveni şi din înmulţirea plăcerilor, în numele unui la o existenţă îmbogăţită: în societatea noastră de consum în masă, fericirea rezidă în tot ce ne poate scoate din anonimat, din mulţime, din cotidian, din egalitatea democratică. Celebritatea devine, în acest caz, paradigma şi culmea fericirii, căci a fi celebru înseamnă a carpe diem: să profităm de fiecare zi, aici şi acum, fără ca vreo prescripţie, fie morală, fie religioasă, să se poată interpune între noi şi fericirea noastră. Carpe diem-ul contemporan este pura afirmare de sine, fără un scop de îndeplinit şi fără un trecut căruia să-i rămâi fidel. Astăzi, fericirea nu înseamnă decât să fii (tu): "Just do it", ne vine să spunem, ca un ecou la o celebră marcă de articole sportive. Am putea crede astfel că fiinţa (a fi) a triumfat, în sfârşit, în lupta cu averea (a avea) şi că fericirea nu mai constă în posesiuni (reuşită, bani, frumuseţe), ci în dispoziţii (seninătate, linişte, armonie). Paradoxul timpurilor noastre este de a fi inventat o fericire "interioară" şi de a propune tot mai multe forme de fericire spre consum, produse menite să ne facă fericiţi. A fi şi a avea, intim amestecate... Iată reţeta noastră de moment. Se pare însă că fericirea, misteriosul Graal pe care-l căutăm de când e omul om, continuă să nu se lase găsit.
( Prolog al cartii Cea mai frumoasa fericire de André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge)

Citatul zilei 09.08.2010

"Pe muntii adevarului nu poti urca in van: fie vei atinge un punct mai inalt azi, fie te vei antrena pentru a ajunge mai sus maine."
Friedrich Nietzsche

Toulouse Loutrec

Cetatea lacrimilor

Plâng florile
cu lacrimi de cristal
agăţând în ele durerea ofilirii.
Plâng copacii
cu frunze arămii pe alei solitare.
Plânge cerul
cu lacrimi reci
înecând rănile pământului.
Plâng toate culorile curcubeului
că se topesc în senin.
Plâng cele mai frumoase vise
ce nu au gustat împlinirea.
Plâng zâmbetele de cretă
de pe sutele de măşti
ce sufocă adevăratul chip.
Plâng cuvintele nerostite
şi lasă în urma lor poveşti nescrise.
Plâng rănile
de unde s-au rupt aripile.
Plâng iubirile neîmpărtăşite
în falia inimii însângerate.
Plânge trecutul
ce nu mai poate fi schimbat.
Plâng amintirile
ce nu vor să moară
în uitarea de gheaţă.

Andreea Trifu

Cine sunt

Cine sunt?

Sunt ca un Hristos răstignit pe cruce,
Ori un om care cerşeşte la o răscruce!
Poate sunt un pom în floare,
Care aduce bucurie la fiecare.

Cine sunt?

Sunt un soare care apune
Poate o stea fără de nume,
Cine sunt eu,
Cine îmi spune?

Poate sunt tot sau nimic
În lume asta mare,
Ori sunt un om ca orişicare,
Care se naşte şi moare.

Cine sunt eu oare?

Vladimir Potlog

Glasul durerii

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi-n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blânda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

Veronica Micle

Şi dacă-un dor…

Şi dacă-un dor mai simt în piept
Când se iveşte luna,
E ca să nu te mai aştept
Şi azi ca-ntotdeauna.

Şi mângâieri de mai pot fi
Unei vieţi de jale,
Ar fi de-a nu te întâlni
Nicicând în a mea cale.

Iar fericită de eram
Să fiu în astă lume,
Pe tine nu te cunoşteam
Nici îţi ştiam de nume.

Veronica Micle

Amintire

Când zarva zilei se preface-n şoapte,
Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
Mustrărilor arzând pân' la durere.
În cugetul meu trist, noian de vise,
Sfâşietoare gânduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-şi ghemul nesfârşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
Blestem şi mă cutremur, plâng amar,
Dar rândurile triste de pe filă
Răsar prin pânza lacrimilor iar.

Puskin

Esenta

Ma arde pielea de prea mult dor,
Atingerea ta m-a infierat pentru vecie
Caci prea fierbinte mana ai avut
Cand mangaierea ta mi-ai dat-o mie.
Am cicatrice pe toata pielea,
Pe peste tot pe unde m-ai atins,
Si nici zapada muntilor de la apus,
Nu m-a racorit de atata dor de tine.
Cu buzele cand m-ai atins,
M-ai ars pana la os, si atunci am plans.
Si poate n-ai stiut de unde vine,
Lacrima pe care ai vazut-o
Atunci, odata intr-un colt de ochi.
Ciudata e iubirea mea cu tine,
Si chiar si cand minciuna e un gaj
Surad cu fals desi stiu ca nu fac bine
Si plang desi ma chinui tot pe mine.

Sorana

Citatul zilei 08.08.2010

"Când eşti trist îţi vine să dormi şi să uiţi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale. Da. Îţi vine să dormi când eşti trist. Şi să uiţi... Dar când te trezeşti? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou..."

Ionel Teodoreanu

I'll meet you at midnight

Su di noi

Shelter me