miercuri, 29 septembrie 2010
Astăzi ne despărţim
Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...
Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...
(Stefan Augustin Doinas)
Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...
Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...
(Stefan Augustin Doinas)
Citatul zilei 29.09.2010
Singura modalitate sigura de a nu gresi este sa nu ai idei noi.
Albert Einstein
Albert Einstein
Decat o viata in lipsa ta...
De ce nu crezi in iubirea mea?
Sunt prea departe de inima ta,
Caci tu esti Soarele,iar eu sunt o stea
E prea mica iubirea mea?
As putea noaptea in zi s-o transform,
Si in zi sa lucesc si in noapte sa dorm?
Daca cerul in picuri de m-ar transforma
Iubirea de Soare eu as urma.
O clipa de te-as privi
Eu stiu ca viata mi s-ar sfarsi
Caci cu razele-ti dulci tu m-ai sorbi
Caldura din inima-ti m-ar topi.
Decat o viata in lipsa ta
Mai bine o clipa sub privirea Ta.
Sunt prea departe de inima ta,
Caci tu esti Soarele,iar eu sunt o stea
E prea mica iubirea mea?
As putea noaptea in zi s-o transform,
Si in zi sa lucesc si in noapte sa dorm?
Daca cerul in picuri de m-ar transforma
Iubirea de Soare eu as urma.
O clipa de te-as privi
Eu stiu ca viata mi s-ar sfarsi
Caci cu razele-ti dulci tu m-ai sorbi
Caldura din inima-ti m-ar topi.
Decat o viata in lipsa ta
Mai bine o clipa sub privirea Ta.
marți, 28 septembrie 2010
Cand noaptea..
Pe pămant se-aştern iar flori, luna plange printre nori, Ceru-i negru, semănat cu albe şoapte. Ziua iar dispare-n fum, te ştiu singură acum, Ingeri iţi trimit in fiecare noapte. In gandul meu te văd mereu Şi raze-n ochi sclipesc, La pieptul meu acum se termină al tău drum Şi-ţi spun iar "te iubesc". Cand noaptea iarăşi mi te va rapi, Nu-i nimeni să te-aline, In suflet chipul tău imi va zambi Şi sunt iar langă tine.
Şi mă uit spre răsărit, văd cum soarele a ieşit, Zorii-apar, iar norii se transforma-n fum. Vălul negru a căzut, inc-o noapte a trecut, Roua zilei te-a adus la mine acum.
(Trooper)
"Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc pe acest drum de ţară? Cum să uit eu soarele?"
"Se spune că până acum nu a murit nimeni din dragoste... oare oi fi eu primul?"
"Nu înseamnă nimic să fugi, înainte de a uita."
"O personalitate se păstrează prin afirmarea şi reafirmarea aceloraşi opinii în medii similare, în împrejurări similare".
(Mircea Eliade)
(Mircea Eliade)
Iubire singura-n ploaie si vant...
Eu te-am chemat..tu ai venit!
Credeam..rasplata pentru cat am suferit,
Dar ce departe de-adevar eram...
In somn cu bucurie eu intram,
Fara sa stiu ce zorii-mi vor aduce
A fost un somn profund si dulce
Cu inima de bucurie plina
In zori te-am cautat ..senina
Nu mai erai...si-ai luat cu tine
Toata speranta ce-o aveam in mine.
Cu sufletul de plumb..si fara lacrimi,
Ma-ntorc la viata-mi fara patimi,
Nici intrebari acum nu imi mai pun,
La ce bun?
Daca cu ea te stiu ferice,
Ar fi pacat al meu vis sa-l strice
Daca ai plecat multumit de ce-ai facut,
Nu mai conteaza ce am eu in gand.
Iubire singura-n ploaie si vant.
Credeam..rasplata pentru cat am suferit,
Dar ce departe de-adevar eram...
In somn cu bucurie eu intram,
Fara sa stiu ce zorii-mi vor aduce
A fost un somn profund si dulce
Cu inima de bucurie plina
In zori te-am cautat ..senina
Nu mai erai...si-ai luat cu tine
Toata speranta ce-o aveam in mine.
Cu sufletul de plumb..si fara lacrimi,
Ma-ntorc la viata-mi fara patimi,
Nici intrebari acum nu imi mai pun,
La ce bun?
Daca cu ea te stiu ferice,
Ar fi pacat al meu vis sa-l strice
Daca ai plecat multumit de ce-ai facut,
Nu mai conteaza ce am eu in gand.
Iubire singura-n ploaie si vant.
“E greu să nu iubeşti, e greu să şi iubeşti, dar cel mai greu este să iubeşti în zadar”
Iubirea este cea dintâi lege nescrisă a umanităţii, camuflată sub emblema constrângerii, descătuşată prin voinţă, venerată abia când zace în apusul propriu.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Să iubeşti în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacţia timpului o văd toţi. Acolo unde e speranţă, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni.
Gândul e cel mai mare duşman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire şi acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul.
În fine, părerile personale şi izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.
Sper să rămână în suflet iubirea şi în gând realitatea. Pentru că iubirea e una şi realitatea e alta. Dar se susţin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atât.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Să iubeşti în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacţia timpului o văd toţi. Acolo unde e speranţă, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni.
Gândul e cel mai mare duşman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire şi acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul.
În fine, părerile personale şi izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.
Sper să rămână în suflet iubirea şi în gând realitatea. Pentru că iubirea e una şi realitatea e alta. Dar se susţin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atât.
(Ana Maria)
Si daca un dor...
Şi dacă-un dor mai simt în piept
Când se iveşte luna,
E ca să nu te mai aştept
Şi azi ca-ntotdeauna.
Şi mângâieri de mai pot fi
Unei vieţi de jale,
Ar fi de-a nu te întâlni
Nicicând în a mea cale.
Iar fericită de eram
Să fiu în astă lume,
Pe tine nu te cunoşteam
Nici îţi ştiam de nume.
(Veronica Micle)
Când se iveşte luna,
E ca să nu te mai aştept
Şi azi ca-ntotdeauna.
Şi mângâieri de mai pot fi
Unei vieţi de jale,
Ar fi de-a nu te întâlni
Nicicând în a mea cale.
Iar fericită de eram
Să fiu în astă lume,
Pe tine nu te cunoşteam
Nici îţi ştiam de nume.
(Veronica Micle)
luni, 27 septembrie 2010
Te vad....
Te vad tacut in prag,
Privesc uimita chipu-ti cu mult drag,
Tii trandafiri de mai la piept,
Ma-ntrebi soptit...
-Ma lasi sa trec?
Am ochii inveliti in lacrimi
-Copile drag...cat dor mi-a fost de tine!
Aici sunt acum...si-asa ramane!
Stiam ca nu se poate...vroiam sa cred
Sa uit ce dor mi-a fost..sa inteleg
In brate incet ma iei..te simt aproape
Nimeni nu stie!
Intram in doi in noapte
Soptite dragi cuvinte...
Ne spunem cu mult drag..
Aduceri ..multe...aminte
Si sarutari lungi si fierbinti ne tin uniti
De ne-ar putea vedea..si Dumnezeu
Ar intelege cat suntem de nedespartiti
De fericiti!
Ziua...e pe sfarsite...a fost doar vis..
Privesc uimita chipu-ti cu mult drag,
Tii trandafiri de mai la piept,
Ma-ntrebi soptit...
-Ma lasi sa trec?
Am ochii inveliti in lacrimi
-Copile drag...cat dor mi-a fost de tine!
Aici sunt acum...si-asa ramane!
Stiam ca nu se poate...vroiam sa cred
Sa uit ce dor mi-a fost..sa inteleg
In brate incet ma iei..te simt aproape
Nimeni nu stie!
Intram in doi in noapte
Soptite dragi cuvinte...
Ne spunem cu mult drag..
Aduceri ..multe...aminte
Si sarutari lungi si fierbinti ne tin uniti
De ne-ar putea vedea..si Dumnezeu
Ar intelege cat suntem de nedespartiti
De fericiti!
Ziua...e pe sfarsite...a fost doar vis..
duminică, 26 septembrie 2010
Flori de ....mai....
As vrea acum sa pot
Sa zic odata stop!
Sa nu ma las pe val
Sa cad in calvar
Ca apoi sa fie banal.
Cred in flori de mai
Parfumul lor din rai
Ce tu nu intelegeai.
Incercam sa iti explic
Lumea mea pe scurt, sa zic
Mi-ai facut un semn...un pic...
Te-ai indepartat
In oceanul inspumat.
Nici nu mai lasat
Macar sa iti trimit
Ceva deosebit.
(versuri de Logica)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)