I am ALIVE (Aircraft & Music)
View more presentations or Upload your own.
luni, 21 iunie 2010
Citatul zilei 2.06.2010
"In viata este necesar daca vrem sa ne atingem scopul, sa urmarim o singura linie, lasand la dreapta si la stanga ei o multime de lucruri."
Arthur Schopenhauer
Arthur Schopenhauer
duminică, 20 iunie 2010
E normal sa dorim?
-As vrea sa ma tii in brate,sa ma mangai,sa ma saruti...e aiurea dar asta simt!
-Nu e aiurea , e normal sa simti, sa doresti...
.....o frantura dintr-o conversatie intre doi oameni adulti, superconstienti de ceea ce doresc si nu-si pot permite.Da nu-si pot permite.Fiecare e pe o traiectorie stabilita...de ei sau poate de soarta...Si traiectoriile au fost paralele, s-au intersectat pentru putin timp, acum fiind cred, la fel de departate, daca nu cumva si mai paralele ca la inceput.Poate fiecare dialogheaza de unul singur: e normal sa doresc, sa mai doresc?Si isi raspund tot singuri...Poate afirmativ, cu teama, poate negativ.Doar pentru ca trebuie sa respecte cursul traiectoriilor.Amandoi....mai mult, de fapt unul dintre ei.Si celalalt sufera si isi reprima tot ce simte si doreste, pentru ca iubeste , intelege, vrea sa-l inteleaga pe celalalt.Dar seara de seara isi pune intrebarea...si daca ar fi aici...daca ne-am lasa in voia a ceea ce simtim?Pentru ca simtim, stiu sigur ca simtim....Am simtit ca amandoi dorim la fel de mult sa simtim, sa iubim, sa ne iubim...Si ramane tremurand de emotie, privind o fotografie, ...atat de mult incat parca o aude raspunzand...nu e bine, nu avem voie, ...mi-e teama!Da ...teama!De ce trebuie sa ne fie teama sa avem voie sa simtim, sa murim de fericire daca e posibil?Ce sunt toate tiparele carora trebuie sa ne conformam?Si de ce trebuie sa ne conformam?Daca dorim altceva?O data la douazeci de ani?Cand chiar credeam ca nu mai putem raspunde atat de inocent si frumos unei chemari a inimii?De ce oamenii fug de ei si de ce inima le spune?M-am intrebat azi, nu pentru prima oara, dar cel mai mult din ultimele cinci luni....Si nu mi-am putut raspunde...Exista atatia de "poate" in toate posibilele raspunsuri incat am renuntat sa aflu raspunsul.Poate mi-e si teama de adevaratul raspuns.Si intru in bratele noptii, sub un nou cer instelat, acoperindu-ma cu patura iubirii ce-mi umple toate visele, zambind stelelor ce ma privesc in singuratatea-mi, vrand parca sa-mi spuna...fii fericita ca iubesti...Si azi si maine si cat va vrea bunul D-zeu....Cu ochii in lacrimi, le raspund si eu zambind...dar el?El m-a uitat?A fost atat de usor sa uite?Si daca da...e fericit?Atunci e bine...pentru ca fericirea lui e tot ce conteaza....tot ce-mi doresc.....
Noapte buna tuturor celor ce...iubesc!
-Nu e aiurea , e normal sa simti, sa doresti...
Noapte buna tuturor celor ce...iubesc!
De ce sa ne ascultam inima?
“De ce sa ne ascultăm inima? Pentru ca acolo unde este ea, este si comoara ta”(Paulo Coelho, Alchimistul),
comoara ta, pe care tu nu poţi să o mai vezi pentru că viaţa îţi pare
acum fără sens şi fără final. Crezi şi tu că viaţa e mult mai grea
decât moartea şi îţi doreşti să pleci, înfrânt definitiv, pentru că
ţi-a fost depăşită cu mult capacitatea de a suferi, iar ochii nici nu
mai au lacrimi. Târăşti după tine o viaţă ce nu-ţi mai aparţine, o
viaţă de câine şi nu o duci nicăieri. Şi atunci de ce mai trăieşti? De
ce îţi pierzi timpul cu tine?
Orice rasărit îţi doreşti sa fie un ultim apus, dar îl aştepţi pe
cel mai frumos, pentru că vrei ca măcar finalul să-ţi fie aşa cum vrei
tu…într-o seară plină de vise şi pagini de poveste arse de timp la
orizont. Vrei ca natura să adoarmă odata cu tine pentru ca somnul tau
vesnic sa se amestece cu al ei. Te-ai săturat de tine, vrei să scapi,
să spargi zidurile lumii care te-au înconjurat atâta timp, sa ieşi de
tot. Te simţi captiv în propriul „eu” care nu te mai lasă să visezi.
Stai! Taci şi ascultă! Ascultă-ţi inima. Ea îţi vorbeşte şi nu o
asculţi nici acum, aşa cum ai făcut intotdeauna. Şi apoi tot pe ea vei
da vina pentru că te-a înşelat. Stai! Sufletul se zbate şi-şi sfâşie
obloanele pentru că tu îi iei lumina. Dacă alţii au făcut zid şi au
smuls frumuseţii retina, lasă-ţi irisul inimii să observe ceea ce ochii
nu au putut percepe până acum. Cu colţul inimii îţi scriai odată aşa de
frumos povestea, iar acum ţii închise acolo clipele pe care le-ai
presat în speranţa că vor fi eterne. Dar chiar tu le-ai dat uitării,
ele sunt acolo şi tac, acoperite de praful indiferenţei tale pe care tu
o numeşti suferinţă. Priveşte în tine si nu da la o parte cutia cu
fleacuri în care ţi-ai prins odata visele şi ai păstrat amintirile.
Acum eşti singur, tu si inima.Ascult-o! Poate fi ultima dată când mai
îndrăzneşe să-ţi vorbească după ce ai rănit-o de atâtea ori. Învaţă ce
înseamnă a trăi frumos si împrieteneşte-te cu tine. Taci si ascultă!
Nu-mi spune nimic…îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele. Te cunosc
aşa cum eşti tu. Dar nu-ţi fă din asta un motiv ca să stai departe de
mine. Lasă-mă să-ţi vorbesc si să-ţi simt durerea! Lasă-mă
să-ţi spun povestea! Nu ma lăsa să mă odihnesc, căci eu vreau să bat şi
să-ţi dăruiesc zvâcniri de viaţă, zvâcniri de frumos. Sunt doua
strigăte intr-o tăcere: Lasă-mă să fiu! şi Ascultă-mă! Deschide-mi
fereastra şi nu-mi pune gratii…să ştii că floarea se iveşte oricum.
Lasă-mă să-ţi descopăr comoara şi apropie-te de mine. Mă agăţ de frumos
pentru ca să ma vindec de tine, de indiferenţa ta. Sunt doar eu,
amintirea ta, pe care ai aruncat-o cândva într-un colţ deşi mi-ai
promis că mă vei păstra. Să nu-ţi pară rău…am adunat tot ce era mai
frumos si nu ai avut timp să vezi la timp. Sper să-ţi fie de-ajuns.
Acum du-te unde vrei tu…am vrut să-ţi amintesc de comoara ta. Poţi sa o
dai mai departe sau o poti păstra. E a ta…si e frumoasă. E inima …viaţa
ta….eşti tu…un om rămas cu capul în mâini, într-un timp care nu mai are
răbdare.
Să nu uiţi niciodata de inima ta! Taci şi ascultă!
Diana Benchia
Citatul zilei 20.06.2010
"Soarele nu numai ca nu invinge intunericul, dar mareste pana la suferinta aspiratia noscturna a sufletului, de ne-ar sevi azurul de pat si soarele de perna, sfarseala voluptuoasa ar chema noaptea spre a-si indestula nevoia de oboseala vasta."
Emil Cioran
sâmbătă, 19 iunie 2010
Words don`t come easy
Words, don't come easy to me
How can I find a way to make you see I Love You
Words don't come easy
Words, don't come easy to me
This is the only way for me to say I Love You
Words don't come easy
Well I'm just a music man
Melody's so far my best friend
But my words are coming out wrong and I
I reveal my heart to you and
Hope that you believe it's true cause
Words, don't come easy to me
How can I find a way to make you see I love You
Words don't come easy
This is just a simple song
That I've made for you on my own
There's no hidden meaning you know when I
When I say I love you honey
Please believe I really do cause
Words, don't come easy to me
How can I find a way to make you see I Love You
Words don't come easy
It isn't easy
Words don't come easy
Words, don't come easy to me
How can I find a way to make you see I Love You
Words don't come easy
Don't come easy to me
This is the only way for me to say I Love You
Words don't come easy
Timp & Viata & Moarte
Intr-un eseu despre moarte*, Thomas Nagel discuta despre timpul de
dinaintea nasterii si cel de dupa moarte, in dorinta de a stabili daca
moartea este un eveniment bun sau rau. Modul original in care este
abordat subiectul face discutia nu numai interesanta dar si incitanta.
Analiza ar poate urma insa o alta cale daca mai intai am defini
conceptul de timp cu care operam. Nu vom dezvolta aici acest concept,
facem doar unele precizari necesare pentru abordarea subiectului
initial intr-un alt mod.
Discutiile despre timp sunt intotdeauna ciudate si aparent
fara rost pentru ca ne-am obisnuit sa-l folosim inaite de a-l defini.
Uneori insa este necesar sa precizam conceptul cu care operam pentru ca
utilizarea lui ulterioara sa fie suficient de clara. Este ceea ce
incercam sa facem acum. Pentru analiza unui eveniment trebuie discutat
ce s-a intamplat inaintea lui si ce se va intampla dupa el. Numai
atunci vom cunoaste rolul evenimentului care separa cei doi timpi si
vom putea face aprecieri consistente asupra lui.
Daca intre doua evenimente succesive nu ar fi existat un al treilea, nu
am avea nici un motiv sa nu consideram cele doua evenimente ca fiind
contigue. Cu cat numarul evenimentelor intermediare ce separa cele doua
evenimente inital avute in vedere este mai mare, cu atat spunem ca
durata dintre ele este mai mare. Putem deci defini timpul ca pe o
istore a evenimentelor ce au avut loc, ca pe un depozit al lor. Durata
este tocmai contorizarea evenimentelor petrecute intr-un interval.
Durata poate parea deci diferita de catre doi observatori diferiti, in
functie de evenimentele pe care fiecare dintre cei doi le are in
vedere. Si asa si este. Pe de alta parte, unele evenimente sunt
simultane si deci ele nu ar trebui sa mareasca durata. Dar, fiind
simultate ele nu pot fi observate decat de catre observatori diferiti,
fiecare cu timpul sau. Nimeni nu poate observa doua evenimente in
acelasi moment. Timpul universal este o infasuratoare a tuturor
timpilor individali iar timpul uzual cu care suntem obisnuiti si la
care ne raportam in mod curent nu este decat o aducere la acelasi
numitor, o scala valorica comuna, utila in comunicare intre noi. Pe
scurt, concepem timpul in esenta lui ca pe o succesiune de evenimente
si nu ca pe o matrice in care unele evenimente ar putea avea loc sau
nu. (Aceasta senzatie intervine numai in raportarea la alt timp, al
altora, pentru care acele evenimente au avut loc.)
Sa revenim acum la subiectul initial. Moartea nu este un fapt
in sensul unei activitati. Viata este un fapt, o activitate; moartea nu
este dacat sfarsitul vietii. Ea este un eveniment numai in sensul ca
poate fi inregistrat intr-o istorie, o istorie fiecaruia, dar nu este o
actiune propriu zisa. Putem compara viata cu un lichid care se scurge
dintr-un rezervor. Moartea este momentul in care s-a teminat lichidul
si nu mai e nimic de scurs. Nu are nici o importanta daca moartea a
intervinit brusc, printr-un accident sau lent, la adanci batraneti.
Este o aprecierea subiectiva a noastra ca primul caz este tragic,
regretabil, iar cel de al doilea este firesc. Noi nu am stiut de fapt
niciodata cat lichid era in rezervor. Numai in imaginatia noastra
gandim rezervoarele de viata ale fiecaruia ca fiind egale. Putem
continua comparatia cu lichidul ce se scurge din rezervor mai repede
sau mai incet, dar ar fi pueril sa insistam. Putem conchide deci ca
moartea este doar sfarsitul vietii si nu e cazul sa-i atribuim un rol
exagerat de mare.
Daca moartea nu este un eveniment de luat in seama, viata in
schimb este si atunci revine probleme initala: este sau nu o diferenta
semificativa dintre timpul de dinainte de nastere si cel de dupa
moarte? In amblele situatii fiinta a carei moarte o discutam nu exista,
deci cei doi timpi ar fi echivalenti: timpi in care el nu exista. Vedem
acum, dupa ce am definit mai clar notiunea de timp, ca raspunsul este
categoric nu, pentru ca primul timp, privit ca istorie, depozit al
evenimentelor anterioare nu contine viata individului, dar cel de dupa
moarte lui il contine. Istoria s-a imbogatit cu cu inca un fapt.
Si poate ca tocmai constientizarea ideii ca viata noastra devine
istorie face ca moartea sa devina importanta pentru fiecare dintre noi
pentru ca devenim responsabili de urma care am lasat-o in timp ca
istorie. Poate ca daca viata are mai dura putin, am reusi sa-i dam
urmei noastre prin istorie mai multa consistenta, sau s-o facem sa para
cel putin onorabila. De aici si spaima de moarte, ca de judecata de
apoi, ca si cum moartea ne-ar lasa dezbracati de ceeace uneori ne
straduim sa imbracam pentru a parea mai frumosi.
Sigur, un fenomen atat de profund poate fi abordat in mai
multe moduri, iar concluziile ar fi tot atat de diferite. Acesta nu
este dacat unul care-mi convine azi si asupra caruia pot revine maine,
cu alte concluzii. O solutie definitiva ar fi cel mai penibil lucru cu
putiinta.
Gheorghiu A
vineri, 18 iunie 2010
Zambeste.....si.....crezi!
Citatul zilei 18.06.2010
"Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e un schimb, dar
nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc
numai pentru că te iubesc: aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet
că te iubesc: acesta e cântecul iubirii."
Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu
joi, 17 iunie 2010
Michael Bolton - Said I loved you but I lied
You are the candle, love's the flame
A fire that burns through wind and rain
Shine your light on this heart of mine
Till the end of time
You came to me like the dawn through the night
Just shinin' like the sun
Out of my dreams and into my life
You are the one, you are the one
Said I loved you but I lied
'Cause this is more than love I feel inside
Said I loved you but I was wrong
'Cause love could never ever feel so strong
Said I loved you but I lied
With all my soul I've tried in vain
How can mere words my heart explain
Versuri Michael Bolton - Said i loved you but i lied
This taste of heaven so deep so true
I've found in you
So many reasons in so many ways
My life has just begun
Need you forever, I need you to stay
You are the one, you are the one
You came to me like the dawn through the night
Just shinin' like the sun
Out of my dreams and into my life
You are the one, you are the one
Said I loved you
But this is more than love I feel inside
Said I loved you....But I lïed
Doar clipe de descurajare...
Motto:
"A fi dezamagit este un lucru,
a fi descurajat este altul... "
Tennessee Williams
Poate aparitia unei melodii intr-o pagina sa faca rau cuiva?Uneori...da!Viaţa a început să-mi desluşească lecţia dezamăgirii.Am observat că pentru a putea fi dezamăgită de cineva, acel cineva trebuie să fie o persoană reprezentativă pentru mine. Cand din anumite motive se produce dezamăgirea simt cum se prăbuşeşte o lume în mine. Apoi magia timpului aduce liniştea, dar simt cum toate trec fără ca eu să dobîndesc înţelegerea lucrurilor care mi se petrec.
Însă ultima dată a fost altfel, simţeam cum îmi plînge inima însă nu mai puteam să dau vina pe cineva pentru starea mea pentru că independent de situaţia concretă simţeam că problema este şi rămîne în mine. Şi atunci am început să văd altfel lucrurile. Deşi eram tristă, nu mai eram revoltată ci calmă şi oarecum împăcată. Şi în această stare am înţeles că dezamăgirea vine de la ego, el este cel dezamăgit. De obicei scenariul cuprinde replici de genul: „el/ea nu este aşa cum am crezut eu că este” sau mai adevărat spus aşa cum aş fi vrut eu să fie, sau aşa cum îmi era mie bine să fie. Astfel, căutînd în fiinţa mea am văzut că cel care suferă este ego-ul, el fiind de fapt dezamăgit de proiecţia lui.
Prin urmare, cel care-mi chinuie fiinţa în momentele de dezamăgire este ego-ul, care suferă din pricina propriei amăgiri. Amăgirea constand în faptul că şi-a bazat cunoaşterea oamenilor pe frînturi de adevăr şi pe încadrarea în tipare. Apoi încadrarea terminată, omul etichetat „bun” trebuia să se comporte ca atare. Dar evident că oamenii se comportau exact aşa cum erau ei, iar în momentele în care viaţa îi punea în situaţia de a acţiona neconform cu tiparele mele, eu eram dezamăgită. Astfel, viaţa m-a învăţat că oamenii nu sunt aşa cum aş vrea eu să fie, ci sunt exact, aşa cum au ei nevoie să fie.
Şi atunci m-am întrebat ce face sufletul în faţa unei dezamăgiri? Şi m-am gîndit la Iisus. El a venit să vestească oamenilor Împărăţia Tatălui Ceresc, iar oamenii l-au batjocorit şi l-au răstignit. Însă, pe cruce fiind, Iisus s-a rugat pentru ei: „Iartă-i, Tată, căci nu ştiu ce fac! ”. Şi astfel am înţeles că sufletul îi iubeşte şi-i acceptă pe oameni aşa cum sunt ei, fără să-i judece. În faţa unei dezamăgiri sufletul alege să iubească şi să ierte şi nu să judece. Iertarea nu înseamnă indulgenţă, adică să treci cu vederea lipsurile tale sau ale altora şi să nu le dai atenţie. Asta ar însemna de fapt nepăsare, lipsă de respect faţă de tine şi faţă de celălalt. Actul iertării nu te obligă să accepţi orice, însă te ajută să acţionezi creştineşte şi să răspunzi răului cu bine.
În astfel de momente compasiunea şi discernămîntul sunt cele care ar trebui să ne călăuzească. Fiecare are drumul lui şi lecţiile lui, iar viaţa îi învaţă pe toţi. Durerea mea nu poate fi compartată cu a altcuiva deoarece cupa suferinţelor nu are aceaşi mărime pentru toţi. Pe mine raportarea la Dumnezeu, la Iisus, m-a ajutat să ştiu pînă unde să manifest compasiune şi de unde să-mi folosesc discernămantul pentru a mă apăra.
Şi am mai învăţat că măsura tuturor lucrurilor este în mine: aşa cum mă iubesc şi mă accept pe mine, în aceeaşi măsură iubesc şi accept fiinţa de lîngă mine şi probabil în aceeaşi măsură îl iubesc şi-l accept pe Dumnezeu. Iar încrederea în ceilalţi este dată în primul rand de încrederea pe care o am în mine însămi. Căci pînă la urmă, pentru mine, viaţa şi oamenii au frumuseţea pe care le-o dau ochii mei, de fapt sufletul meu.
„Dacă iei omul drept ceea ce pare a fi, faci din el ceva mai rău decît este. Dar dacă-l consideri deja ceea ce ar putea fi, faci din el ceea ce ar trebui să fie”. (Göthe)
"A fi dezamagit este un lucru,
a fi descurajat este altul... "
Tennessee Williams
Poate aparitia unei melodii intr-o pagina sa faca rau cuiva?Uneori...da!Viaţa a început să-mi desluşească lecţia dezamăgirii.Am observat că pentru a putea fi dezamăgită de cineva, acel cineva trebuie să fie o persoană reprezentativă pentru mine. Cand din anumite motive se produce dezamăgirea simt cum se prăbuşeşte o lume în mine. Apoi magia timpului aduce liniştea, dar simt cum toate trec fără ca eu să dobîndesc înţelegerea lucrurilor care mi se petrec.
Însă ultima dată a fost altfel, simţeam cum îmi plînge inima însă nu mai puteam să dau vina pe cineva pentru starea mea pentru că independent de situaţia concretă simţeam că problema este şi rămîne în mine. Şi atunci am început să văd altfel lucrurile. Deşi eram tristă, nu mai eram revoltată ci calmă şi oarecum împăcată. Şi în această stare am înţeles că dezamăgirea vine de la ego, el este cel dezamăgit. De obicei scenariul cuprinde replici de genul: „el/ea nu este aşa cum am crezut eu că este” sau mai adevărat spus aşa cum aş fi vrut eu să fie, sau aşa cum îmi era mie bine să fie. Astfel, căutînd în fiinţa mea am văzut că cel care suferă este ego-ul, el fiind de fapt dezamăgit de proiecţia lui.
Şi atunci m-am întrebat ce face sufletul în faţa unei dezamăgiri? Şi m-am gîndit la Iisus. El a venit să vestească oamenilor Împărăţia Tatălui Ceresc, iar oamenii l-au batjocorit şi l-au răstignit. Însă, pe cruce fiind, Iisus s-a rugat pentru ei: „Iartă-i, Tată, căci nu ştiu ce fac! ”. Şi astfel am înţeles că sufletul îi iubeşte şi-i acceptă pe oameni aşa cum sunt ei, fără să-i judece. În faţa unei dezamăgiri sufletul alege să iubească şi să ierte şi nu să judece. Iertarea nu înseamnă indulgenţă, adică să treci cu vederea lipsurile tale sau ale altora şi să nu le dai atenţie. Asta ar însemna de fapt nepăsare, lipsă de respect faţă de tine şi faţă de celălalt. Actul iertării nu te obligă să accepţi orice, însă te ajută să acţionezi creştineşte şi să răspunzi răului cu bine.
În astfel de momente compasiunea şi discernămîntul sunt cele care ar trebui să ne călăuzească. Fiecare are drumul lui şi lecţiile lui, iar viaţa îi învaţă pe toţi. Durerea mea nu poate fi compartată cu a altcuiva deoarece cupa suferinţelor nu are aceaşi mărime pentru toţi. Pe mine raportarea la Dumnezeu, la Iisus, m-a ajutat să ştiu pînă unde să manifest compasiune şi de unde să-mi folosesc discernămantul pentru a mă apăra.
Şi am mai învăţat că măsura tuturor lucrurilor este în mine: aşa cum mă iubesc şi mă accept pe mine, în aceeaşi măsură iubesc şi accept fiinţa de lîngă mine şi probabil în aceeaşi măsură îl iubesc şi-l accept pe Dumnezeu. Iar încrederea în ceilalţi este dată în primul rand de încrederea pe care o am în mine însămi. Căci pînă la urmă, pentru mine, viaţa şi oamenii au frumuseţea pe care le-o dau ochii mei, de fapt sufletul meu.
„Dacă iei omul drept ceea ce pare a fi, faci din el ceva mai rău decît este. Dar dacă-l consideri deja ceea ce ar putea fi, faci din el ceea ce ar trebui să fie”. (Göthe)
Citatul zilei 17.06.2010
“Daca ne-am da seama cat de puternice sunt gandurile noastre, nu am mai
avea nici un gand negativ.”
Pace Pilgrim
Pace Pilgrim
miercuri, 16 iunie 2010
Ce bine ca esti.....
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Nechita Stanescu
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Nechita Stanescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)