marți, 25 ianuarie 2011
O trista poveste de ..iubire!
Ea tot mai mult imi va place,
Pentru ca-n toat-a ei faptura
E-un "nu stiu cum" s-un "nu stiu ce".
M-a fermecat cu vreo scinteie
Din clipa-n care ne vazum ?
Desi nu e decit femeie,
E totusi altfel, "nu stiu cum".
De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tace;
Dac-al ei glas e armonie,
E si-n tacere-i "nu stiu ce".
Astfel robit de-aceeasi jale
Petrec mereu acelasi drum...
In taina farmecelor sale
E-un "nu stiu ce" s-un "nu stiu cum".
luni, 24 ianuarie 2011
vineri, 21 ianuarie 2011
joi, 20 ianuarie 2011
Rapeste-ma....
Răpeşte-mă şi du-mă
undeva departe să prind fericirea într-un infinit albastru;
nu vreau amăgiri deşarte -
creează-mă întâi
să prind lumina nopţii din ochii tăi
cu mâna tremurândă,
apoi să-ţi mângâi inima cu buzele încinse
de şoaptele nebune
că tu eşti acela ce îl strig pe malul îndepărtatului izvor .
Poartă-mă desculţă
şi du-mă mai departe,
păşind pe întinsul alb cu suflete de îngeri,
iar timpul să nu-l laşi să treacă peste mine,
mai bine-l duci să treacă-nsângerat
prin macii din răzoare .
Să mă strângi de mijloc
când lumina cade blând dintr-un colţ de cer
peste două inimi
că din mâna ta înmuguresc vise
şi picură …
Nu plânge, sunt fericită, sunt fericită ! …
undeva departe să prind fericirea într-un infinit albastru;
nu vreau amăgiri deşarte -
creează-mă întâi
să prind lumina nopţii din ochii tăi
cu mâna tremurândă,
apoi să-ţi mângâi inima cu buzele încinse
de şoaptele nebune
că tu eşti acela ce îl strig pe malul îndepărtatului izvor .
Poartă-mă desculţă
şi du-mă mai departe,
păşind pe întinsul alb cu suflete de îngeri,
iar timpul să nu-l laşi să treacă peste mine,
mai bine-l duci să treacă-nsângerat
prin macii din răzoare .
Să mă strângi de mijloc
când lumina cade blând dintr-un colţ de cer
peste două inimi
că din mâna ta înmuguresc vise
şi picură …
Nu plânge, sunt fericită, sunt fericită ! …
Numai tu...
Tu, te ascunzi pe sub copaci,
ferestrele mi le pazesti,
astepti sa fac un pas, un gest -
aceste jocuri le detest.
Tu, n-ai rabdare sa asculti,
gura mi-o-nchizi cand ma saruti;
si ne iubim, ne iubim, ne iubim -
ca niste surdo-muti.
Numai tu, poti sa astepti
cand zbor acasa...
Numai tu, cu ochii tai verzi,
cu buzele gustoase...
Poezii de dragoste imi scrii -
poezii ca niste chinuri dulci.
Mai bine-ar fi sa-mi scrii prostii
si... sa te duci.
Eu numai una imi doresc:
sa te iubesc,
sa te astept, sa te visez
si sa-ti arunc in piept sageti.
Numai tu, poti sa astepti
cand zbor acasa...
Numai tu, cu ochii tai verzi,
cu buzele gustoase...
Numai tu, tu ma-ncalzesti
cand ma dezvelesc ma invelesti.
Numai tu, cu ochii tai verzi,
cu mainile reci, cu mainile reci...
marți, 18 ianuarie 2011
Charles Baudelaire - Amarele nelinisti
Spre ireala zari ale gandului negru
ne indeamna haotice ascunzisuri
ale sufletului nostru bantuit de grele furtuni.
Cine ne va putea da linistea,
linistea in care sa nu mai simtim ca suntem aievea,
dupa care tanjim cu priviri purulente
ca bolnavii sanatoriilor cu paturi albe,
unde in colturi apar si cresc tristetile,
tristetile cenusii, tristetile mai sumbre dacat moartea?
Cine ne va lecui de nelinistile ce ne rod,
Cum viermii sfartecand un creier intr-un sicriu de lemn putred,
atunci cand planam in zbor frant dincolo de zarea constiintei
si gandurile noastre nu mai au sperante,
si sufletele noastre nu mai au vise?
Cand suntem pustii ca nesfarsitele, vastele deserturi
ce nu au nici nisip, nici gheturi eterne sa le acopere?
Cand dincolo de noi si de sufletele noastre nu mai e nimic,
Cand vantul negru-al nefiintei ne bantuie amar,
neinchipuit de amar si fara sens?...
luni, 17 ianuarie 2011
Necuvintele (de Nichita Stanescu)
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Mâna ta (de Magda Isanos)
Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau usoara ;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul, bunaoara.
E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti sau nu esti suparat.
In parul meu ce albe-s degetele miinii tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei jar.
Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar mai putea vreodata.
Ce e amorul?
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.
De-un semn în treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incit să n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.
Dar inca de te-asteapta-n prag
In umbra de unghere,
De se-ntilneste drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar si cerul si pământ
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atirna de-un cuvint
Soptit pe jumatate.
Te urmareste saptamini
Un pas făcut alene,
O dulce stringere de mini,
Un tremurat de gene.
Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atitea ori
Si noaptea totdeauna.
Căci scris a fost ca viata ta
De doru-i să nu-ncapa,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.
(Mihai Eminescu)
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.
De-un semn în treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incit să n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.
Dar inca de te-asteapta-n prag
In umbra de unghere,
De se-ntilneste drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar si cerul si pământ
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atirna de-un cuvint
Soptit pe jumatate.
Te urmareste saptamini
Un pas făcut alene,
O dulce stringere de mini,
Un tremurat de gene.
Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atitea ori
Si noaptea totdeauna.
Căci scris a fost ca viata ta
De doru-i să nu-ncapa,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.
(Mihai Eminescu)
Înger de pază
Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza,
Incins cu o haina de umbre si raze,
C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins;
Dar cum te vazui intr-o palida haina,
Copila cuprinsa de dor si de taina,
Fugi acel inger de ochiu-ti invins.
Esti demon, copila, ca numai c-o zare
Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare
Facusi pe-al meu inger cu spaima să zboare,
El, veghea mea sfinta, amicul fidel ?
Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaste trasaturile-ti pale,
Căci tu - tu esti el.
(Mihai Eminescu)
Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza,
Incins cu o haina de umbre si raze,
C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins;
Dar cum te vazui intr-o palida haina,
Copila cuprinsa de dor si de taina,
Fugi acel inger de ochiu-ti invins.
Esti demon, copila, ca numai c-o zare
Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare
Facusi pe-al meu inger cu spaima să zboare,
El, veghea mea sfinta, amicul fidel ?
Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaste trasaturile-ti pale,
Căci tu - tu esti el.
(Mihai Eminescu)
duminică, 16 ianuarie 2011
Doar patru zile lipsa....(mesaj pentru cei ce nu cred in dragostea la prima vedere!)
O absenta de patru zile pe blog...s-a soldat cu patru voturi impotriva dragostei la prima vedere!Trist!E ca si cum...doar prezenta-mi intretine flacara iubirii la prima vedere.Singurul mesaj pe care-l pot transmite e urmatorul:
-in curand, se implineste un an de cand chiar cred ca dragostea la prima vedere exista!
Si chiar daca n-o pot descrie imi e suficient ca am descoperit-o!E atat de prezenta in fiecare secunda indiferent ca e zi sau noapte...
Cei care nu cred in ce simt in primul minunt al unei intalniri...sunt de fapt cei lasi.Cei care nu pot lupta sa pastreze magia acelei clipe.Genul asta de oameni, am certitudinea ca nici nu au nevoie de iubire.Le sunt de ajuns, banii, pozitia sociala, sarcasmul....mai exact orice in afara de iubire!
-in curand, se implineste un an de cand chiar cred ca dragostea la prima vedere exista!
Si chiar daca n-o pot descrie imi e suficient ca am descoperit-o!E atat de prezenta in fiecare secunda indiferent ca e zi sau noapte...
Cei care nu cred in ce simt in primul minunt al unei intalniri...sunt de fapt cei lasi.Cei care nu pot lupta sa pastreze magia acelei clipe.Genul asta de oameni, am certitudinea ca nici nu au nevoie de iubire.Le sunt de ajuns, banii, pozitia sociala, sarcasmul....mai exact orice in afara de iubire!
Nevoia de...comunicare...
"...Oamenii se adapă spiritual unul pe altul prin cuvinte, dar dintr-o trebuinţă sădită în ei de o putere mai presus de ei. Iar cuvintele nu sunt importante pentru ei prin faptul că sună, ci prin faptul că ele comunică apa lor ca izvoare spirituale, legate subteran între ele şi cu oceanul spiritual suprem. Omul însuşi vine în cel ce-i aude cuvintele şi el însuşi se deschide celui ce i le comunică. Omul însuşi e apă vie, prin faptul că se dă pe sine însuşi şi adapă pe cel căruia i se dă prin cuvânt. Şi fiecare e o apă deosebită de celălalt şi adapă pe celălalt numai în măsura în care se dă pe sine însuşi şi nu foloseşte cuvintele mai mult pentru a ascunde ceea ce gândeşte şi simte, sau pentru sine însuşi. în cazul din urma, nici cel ce aude cuvintele altuia nu se încrede în ele, pentru că îl simte pe cel ce i le spune rămânând în voinţa de a nu se comunica cu adevărat.
Cuvintele îşi împlinesc rostul lor, de a uni şi întări pe oameni, când sunt rostite şi simţite ca o comunicare de sine a unuia către altul. în aceasta se face înţeleasă afirmaţia despre Cuvântul suprem că e în acelaşi timp şi Persoană. între oameni, trăirea cuvântului seamănului, ca dăruire a lui însuşi, e cu atât mai intensă, cu cât cel ce se comunică prin cuvânt însoţeşte mai mult comunicarea prin fapte de autodăruire până la jertfa de sine, fără să se piardă prin aceasta definitiv. Numai aceasta aduce bucurie şi fericire reală atât celui ce vorbeşte cât şi celui căruia i se vorbeşte. Această acoperire între cuvânt şi faptă a realizat-o în gradul maxim Cuvântul suprem, făcându-Se om şi adeverind cu jertfa Lui cuvintele de iubire ce ni le-a spus.
Omul care vorbeşte sincer simte, astfel, trebuinţa să se şi dăruiască, dar şi să dorească ca celălalt să i se dăruiască prin ascultarea lui deplină şi prin răspunsul lui. Fiecare e un cuvânt ipostatic sau personificat inepuizabil, care simte trebuinţa să se comunice, ca atare, la nesfârşit, dar şi să primească pe altul ca răspuns personificat la cuvântul său personificat. Sau fiecare e un cuvânt personificat, distinct ca solicitare şi ca răspuns. Căci cine se comunică altuia îşi manifestă chiar prin aceasta pornirea de-a se da şi cererea de a-1 vedea pe celălalt ca răspuns, arătându-se pe sine, chiar prin aceasta, ca persoană ce are nevoie de celălalt sau răspunde nevoii celuilalt.
Dar de unde trebuinţa omului de a se dărui prin cuvânt şi de a cere celuilalt să i se dăruiască prin răspuns? Chiar în faptul că se dăruieşte prin comunicare şi solicită pe celălalt ca răspuns se arata că omul nu poate exista prin sine. O persoană nu poate exista singură, pentru că în ea se personifică o natură care e personificată şi în alte persoane. Dar nici amândouă nu se simt împlinite prin comunicarea-solicitare şi prin răspunsul ce şi-1 dau; sau se află în trebuinţa de a-şi căuta împlinirea în comunicarea cu o realitate personală supremă. în aceasta se reflectă Sfânta Treime, în care una şi aceeaşi fiinţă e ipostatică în trei Persoane şi îşi face simţită unirea şi distincţia şi în relaţia dintre persoanele umane de aceeaşi natură, sau în natura umană cea una, manifestată concret în mai multe persoane necesare unele altora şi având nevoie de comunicarea cu un izvor personal suprem...."
(din “Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, Pr. Dumitru Staniloae, Editura Mitropoliei Olteniei – 1987 )
Cuvintele îşi împlinesc rostul lor, de a uni şi întări pe oameni, când sunt rostite şi simţite ca o comunicare de sine a unuia către altul. în aceasta se face înţeleasă afirmaţia despre Cuvântul suprem că e în acelaşi timp şi Persoană. între oameni, trăirea cuvântului seamănului, ca dăruire a lui însuşi, e cu atât mai intensă, cu cât cel ce se comunică prin cuvânt însoţeşte mai mult comunicarea prin fapte de autodăruire până la jertfa de sine, fără să se piardă prin aceasta definitiv. Numai aceasta aduce bucurie şi fericire reală atât celui ce vorbeşte cât şi celui căruia i se vorbeşte. Această acoperire între cuvânt şi faptă a realizat-o în gradul maxim Cuvântul suprem, făcându-Se om şi adeverind cu jertfa Lui cuvintele de iubire ce ni le-a spus.
Omul care vorbeşte sincer simte, astfel, trebuinţa să se şi dăruiască, dar şi să dorească ca celălalt să i se dăruiască prin ascultarea lui deplină şi prin răspunsul lui. Fiecare e un cuvânt ipostatic sau personificat inepuizabil, care simte trebuinţa să se comunice, ca atare, la nesfârşit, dar şi să primească pe altul ca răspuns personificat la cuvântul său personificat. Sau fiecare e un cuvânt personificat, distinct ca solicitare şi ca răspuns. Căci cine se comunică altuia îşi manifestă chiar prin aceasta pornirea de-a se da şi cererea de a-1 vedea pe celălalt ca răspuns, arătându-se pe sine, chiar prin aceasta, ca persoană ce are nevoie de celălalt sau răspunde nevoii celuilalt.
Dar de unde trebuinţa omului de a se dărui prin cuvânt şi de a cere celuilalt să i se dăruiască prin răspuns? Chiar în faptul că se dăruieşte prin comunicare şi solicită pe celălalt ca răspuns se arata că omul nu poate exista prin sine. O persoană nu poate exista singură, pentru că în ea se personifică o natură care e personificată şi în alte persoane. Dar nici amândouă nu se simt împlinite prin comunicarea-solicitare şi prin răspunsul ce şi-1 dau; sau se află în trebuinţa de a-şi căuta împlinirea în comunicarea cu o realitate personală supremă. în aceasta se reflectă Sfânta Treime, în care una şi aceeaşi fiinţă e ipostatică în trei Persoane şi îşi face simţită unirea şi distincţia şi în relaţia dintre persoanele umane de aceeaşi natură, sau în natura umană cea una, manifestată concret în mai multe persoane necesare unele altora şi având nevoie de comunicarea cu un izvor personal suprem...."
(din “Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, Pr. Dumitru Staniloae, Editura Mitropoliei Olteniei – 1987 )
Citatul zilei 16.01.2011
marți, 11 ianuarie 2011
Prietenul meu...
Prietenul pentru mine este o impletire de trup si sentiment de ganduri comune si vise , este golul ce nu il umple decat el insufletul tau patimas de iubire , este o parte din intregul pe care il numesc iubire indispensabila vietii .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)