sâmbătă, 29 octombrie 2011

As vrea sa te mai vad dar nu se poate


Nici amintirea nu te mai pastreaza
De-as vrea sa-ti cant m-as poticni afon
Ai fost o nebunie si o raza
Ramai un numar vechi de telefon.

As vrea sa te mai vad dar nu se poate
Am auzit ca te-am vazut candva
Dar ca prin geam cu marginile mate
Priveam prin fosta draga fiinta ta.

Mai vine cineva si mai imi spune
Cate ceva de bine sau de rau,
Dar noi n-avem nici amintiri comune
Te-ai dus luand tot ce era al tau.

Candva te presimteam pe-o filfaire
Stiam apropierea sa ti-o gust.
Acum chiar sa ma tai tot nu am stire
Ca mie aproape pasul tau ingust.

A fost iubire ? Sau minciuna lunga?
Te rog da voie gandului curat
Din departarea mea sa te ajunga
La orice nume azi te-ai fi mutat.

Un telefon uitat si o adresa...
Aud ca suferi si traiesti urat
Si-ti cureti zilnic cuvenita lesa
Si tu, cu mana ta, ti-o pui la gat.

E greu sa-ti spun, dar viata impreuna
Oricat de scurta, m-a trimis sa-ti spun
Un adevar mai grav ca o minciuna,
Mai trist, mai inflamabil, mai nebun.

Nu mai existi, esti trasnetul de vara
Ce mi-a lasat in creier cer topit
Dar cand te-am aruncat pe usa-afara.
Eu cel mai mult atuncea te-am iubit.

Sa-ti spun sa te intorci ? Astepti zadarnic,
Ramai si-mbraca-ti viata in vopsea,
Marita-te mai bine c-un paharnic,
Sa aiba dromaderii ce sa bea.

Sentimentul eşecului sau greşelile dăunează la perceperea măreţiei voastre


Nimeni nu eşuează niciodată. Nimeni! În ciuda celor ce aţi fi făcut – de orice act demn de dispreţuit, demn de milă, făcut în ascuns (ceea ce în realitate nu era cazul), în ciuda acestor acte, rămâneţi în viaţă. A eşua înseamnă a încremeni, ceea ce este imposibil deoarece viaţa este continuă – ea se mişcă continuu; în aşa fel încât este imposibil de a se imobiliza sau de a reveni îinapoi. În fiecare minut viaţaă merge înainte şi se dezvoltă, dând fiecăruia o inteligenţă  mereu mărită.
Voi n-aţi greşit niciodată, voi n-aţi făcut decât să învăţaţi. Cum aţi fi putut înţelege bucuria, dacă n-aţi fi cunoscut necazul? Cum aţi putea recunoaşte scopul vostru dacă apropiindu-vă, n-aţi fi descoperit că el are o savoare diferită de aceea pe care v-aţi închipuit-o înainte?
Voi n-aţi comis niciodată erori. Absolut niciodată! Niciodată nu aţi făcut rău. Nu este nici un motiv să vă culpabilizaţi (să vă simţiţi vinovaţi). Toate pretinsele greşeli, toate eşecurile voastre sunt paşi făcuţi în direcţia lui Dumnezeu. Si voi n-aţi fi putut aduna toatp experienţa pe care o aveţi acum fără fiecare din aceşti paşi.
Nu vă simţiţi niciodată vinovaţi. Ucenicia voastră, înţelepciunea voastră au ca nume „iluminarea”. Trebuie să înţelegeţi că voi aţi făcut bine din nevoia că toate actele voastre au fost necesare. Si voi fără încetare aţi făcut alegerea corectă. Veţi trăi mâine şi ziua binecuvântată de poimâine, cu siguranţă, şi aşa mai departe. În aceste zile veţi observa că vi s-a mărit cunoaşterea dvs. De aceea, zilele precedente n-au fost trăite în greşeală, ele vă conduc în eternitate.
Sunteţi dotaţi cu facultatea de a alege, în virtutea căreai veţi putea crea visul vostru după dorinţă. Ce contează felul în care l-aţi creat, va fi întotdeauna în optica unei înţelegeri pentru a vă încarca de simţuri şi astfel ajutaţi la conştiinţa globală – niciodată nu o veţi micşora pe aceasta, este o imposibilitate. Fiecare aventură întreprinsă de bună voie ajută la înflăcărarea şi intensitatea Vieţii. Fiecare gând îmbrăţişat, fiecare iluzie trăită, fiecare descoperire făcută, vă măreşte înţelegerea şi aceasta măreşte şi hrăneşte la rândul ei mărimea conştiinţei umanităţii în întregime, ce dezvoltă Spiritul lui Dumnezeu.
Sentimentul eşecului sau greşelile dăunează la perceperea măreţiei voastre, atât interioară cât şi exterioară; în prezenţa sa voi nu puteţi distinge toată importanţa voastră în raport cu totalitatea Vieţii. Nu trebuie să doriţi vreodată să ştergeţi vreun episod din trecutul vostru. Pentru că acel conflict care a dat ocazia unei experienţe nenorocite, a dat naştere în sufletul vostru la frumoase şi nepreţuite perle de înţelepciune. Altfel spus, nu mai aveţi de trecut niciodată prin visele de ieri, să creaţi jocurile de ieri; voi le-aţi trăit şi înregistrat în sufletul vostru ca sentimente, cele mai autentice comori ale vieţii.
Sunt aici ca să vă învăţ că sunteţi iubiţi deasupra oricărei închipuiri, căci nefiind niciodată consideraţi altfel decât ca nişte Dumnezei muncindu-se pentru a se înţelege. Fiecare experienţă a nenumăratelor voastre vieţi v-a adus cunoaştere, înţelepciune, voi aţi dat lumii; voi aţi ajutat la virtuţile vieţii în desfăşurarea sa.
Sunteţi demni de aventurile din această viaţă, de fiecare din ele. Ei bine, şi mai mult încă, sunteţi demni de splendidele aventuri care vă aşteaptă. Voi nu puteţi deveni EU SUNT şi să intraţi în eternitate decât după ce aţi înţeles că indiferent de experienţa făcută, ea a avut ca scop înţelegerea Dumnezeului ce sunteţi – manifestându-se aici şi acum prin experienţele voastre pe scena Vieţii.
Ramtha “Cartea Alba”

Legenda randunicii







Când se născu pe lume voioasa Rândunică,
Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
Copilă drăgălaşă de mare împărat.
Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,
Sosită printre oameni ca zâmbetul de soare,
O gingaşă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.
O zână coborâtă din zodia cerească
Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
Menind prin şoapte blânde copila să devie
Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.
Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,
Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
Şi-i zise: "De-ţi e gândul să ai parte de bine,
Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,
Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
Pe oricare fiinţă cu forme virginale,
Pe dalbele copile, a dragostei comori,
Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
Pe zânele născute în atmosfera caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale.

Copila descântată de zâna ei cea bună
Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,
Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
Iar când ieşi din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,
Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată
De dulcea armonie naturii deşteptată.

Atunci pe nesimţite un glas de zburător
Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
Se par două cireşe în soare pârguite,
Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume
Tu, zână fără seamăn, minune fără nume!

Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind...
Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.

Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Şi raza argintie din stele dezlipită
Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele şiraguri de rouă lucitoare.

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi merge drept la malul pârăului din vale?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
O! dalbă feerie! divină încântare!...
Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,
Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!
Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
Lăsând ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi apa-n vălurele de aur se-ncreţeşte,
Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor
Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
Şi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngânare se clatină pe unde.

Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?...
Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,
Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând!

Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,
Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,
Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
Odoare-a primăverii: Rochiţi-de-rândunele!...

V Alecsandri Mirceşti, 1874



 (450x13, 4Kb)

miercuri, 26 octombrie 2011

Noapte buna, somnic usor!

Memoria inimii evită amintirile dezagreabile, exaltându-le numai pe cele plăcute, artificiu graţie căruia reuşim să ne suportăm trecutul..
(Gabriel Garcia Marquez)

Am invatat ce e cuvantul dor...


Tristetea trenului


Tristetea trenului ce pleaca
Noi n-am trâit-o niciodata,
Caci - calatori ades cu trenul -
În clipa când plecam din gara,
Noi stam pe loc -
Doar trenul pleaca!...
Doar trenul pleaca,
Trenul singur
Ne poarta nerabdarea muta,
Bagajul visurilor noastre
Si setea noilor senzatii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantatii
De matraguna si cucuta,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Si garile cu firme-albastre!...
Doar trenul pleaca,
Trenul singur
Respira,
Cugeta,
Vorbeste,
Si-n forta aburilor cânta
Viteza rotilor ce creste...
Doar trenul singur se framânta,
El singur urca
Si coboara -
Reptila neagra ce-mprumuta
Aripi de liliac ce zboara
Si glas de cobe ce-nspaimânta!...
Doar trenul singur se-nfioara
De-atâta vesnica povara.
El singur poarta mai departe
Pachetele-omenesti, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe banci de plus capitonate!...
Doar trenul sufera ofensa
Sclaviei negrilor "ad-hoc",
Ce poarta-n lectici mai departe
Pe cei nascuti sa stea pe loc...
60463813738897 (450x471, 43Kb)
El singur,
El,
Si numai trenul,
Creeaza-n urma lui distanta
Monotonia
Si refrenul
Din care ne-adapam speranta
Toti calatorii spre mai bine...
Si numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul stie-anume cine
Si câti din cei plecati aseara
Putea-vom mâine, -n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Sa-l presaram, din suflet iara,
Prin garile cu firme-albastre!...
radionetplus_on&ona_6 (656x644, 99Kb)Ion Minulescu

Striveste-mi sufletul sub pași Căci a venit ultima toamnă


Strivește-mi lacrima-ntre gene
Strivește-mi ultimul sărut
Căci am jucat pe atâtea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut.

Strivește-mi visele în palmă
Striveste-mi sufletul sub pași
Căci a venit ultima toamnă
Și poți prin frunze să mă lași.

Strivește-mi lacrima iubirii
Strivește-mi și privirea-n zori
Dar nu uita că fericirii
I se cuvine atâtea flori.

Strivește-mi lacrima-ntre valuri
Strivește-mi viața în zăpezi
Și vino-apoi cântând pe maluri
Din când în când să mă mai vezi.

Strivește-mi clipele în noapte
Strivește-mi nopțile în zori
Căci ultimele mele șoapte
Se pierd încet,printre ninsori,
Felicia Feldioean

Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strîngă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pîn’ la stele
Strînsă de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mîna tînjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pămîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţîşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mîngîi
De-a lungul pînă la călcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămînţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adînc şi în lumină.

Te cînt ca un copil bătrîn,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sîn,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decît de robul tău care te cîntă,
Vino încet şi mă-nveşmîntă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpîna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lîngă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pînă la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea.



Tudor Arghezi

Chris de Burgh A Woman's Heart - (tradusa in romana)

marți, 25 octombrie 2011

Despre negarea durerii, a suferintei interioare


Cu totii am fost cel putin o data in viata extrem de incercati de soarta.Daca adaugam si micile suparari zilnece, constatam ca in inima noastra se acumuleaza o suferinta pe care o constientizam mai mult sau mai putin.Si desi suntem tristi si necajiti, in opinia mea , marea majoritate ascundem asta.Ca si cum ar fi o rusine.Iata care este parerea Lui JOHN WELWOOD pe aceasta tema:
"-a intoarce spatele ranii noastre inseamna a ne abandona si astfel a ne rani din nou.Singura modalitate de a vindeca rana din inima este prin exprimarea sentimentelor provocate de piederea conexiunii, care ramanand inmagazinate in corp, pentru a putea fi digerate in totalitate si a putea avansa prin noi.Prima data am experimentat piederea conexiunii in relatia cu parintii nostri, apoi cu prietenii care s-au indepartat, iubitii care si-au pierdut interesul fata de noi, un sot sau o sotie care s-a inchis in sine sau ne-a parasit. Totusi si mai profunda este pierderea conexiunii cu noi insine, care se produce atunci cand ne dispretuim propria durere, confuzie sau disperare.Cel mai important este sa recunoasteti adevarul-separarrea de iubire si durerea separarii-si sa va deschideti inima catre voi insiva.Invatand sa tineti rana in bratele prezentei voastre pline de compasiune, veti fi prezenti fata de voi insiva intr-un mod nou, care va sparge scutul defensiv din jurul inimii.Astfel, leacul va iesi la iveala."

Tristan and Isolde - I Want to Spend My Lifetime Loving You

Tristan si Isolda( Separarea impusa celor doi nu a putut infrange sentimentele lor, care raman la fel de sincere pana la sfarsit.)


Iubirea dintre Tristan si Isolda ocupa un loc binemeritat in galeria marilor povesti de iubire ale lumii. Acest mit celtic al iubirii invincibile a circulat in diferite variante si a suscitat imaginatia multor artisti plastici si compozitori.

In cea mai cunoscuta varianta, cei doi indragostiti apar inca de la inceput in postura de adversari. Tristan, nepotul regelui Mark al Cornwall-ului, il ucide pe regele Irlandei, care era fratele Isoldei. Aceasta jura sa-i razbune moartea.

Soarta face ca Tristan sa primeasca misiunea de a o peti pe Isolda pentru unchiul sau. Pe drumul de intoarcere, Isolda vrea sa-l otraveasca pe Tristan, asasinul fratelui sau, dar intamplarea face ca otrava sa fie inlocuita cu o potiune a iubirii. Cei doi beau din acelasi pocal si intre ei se infiripa o dragoste puternica.

Isolda se casatoreste cu regele Mark, desi traieste sentimente puternice pentru amantul sau, Tristan. Legatura lor secreta este descoperita si Tristan este condamnat la moarte. Cei doi indragostiti reusesc sa fuga impreuna si un timp traiesc in padure fericiti, desi duc un trai greu.

Dar Isolda se intoarce in cele din urma la regele Mark, chiar daca in inima ei va simti mereu iubirea pentru Tristan. Cu sufletul frant, acesta paraseste tara, fara sa-si afle linistea in absenta iubitei sale.

Separati mai intai de originea lor si apartinand unor tari aflate in razboi, mai apoi de un sot si un prieten bun, Tristan si Isolda trebuie sa-si invinga sentimentele puternice ce le simt unul pentru celallalt, din loialitate fata de rege si tara.

Dar, in ciuda eforturilor lor de a sta departe unul de celalalt, pasiunea dintre ei devine din ce in ce mai puternica. In final, ei risca totul pentru o ultima imbratisare.

Iubirea dintre Tristan si Isolda ramane o drama a iubirii nepieritoare, dar in acelasi timp a razbunarii, tradarii si despartirii… E una din acele povesti de iubire care emotioneaza pana la lacrimi si ii infiereaza pe cei care, la adapostul legilor stabilite si consfintite de biserica - o institutie foarte puternica in acele vremuri - savarsesc o nelegiuire, impiedicand doi tineri care se iubeau sa casatoreasca.

Toate variantele in care a circulat aceasta legenda insista pe casatoria nefireasca dintre un batran si o fata tanara, impotriva vointei acesteia. Si – idee destul de revolutionara pentru acele vremuri – afirma dreptul legitim al fiecaruia de a-si alege partenerul de viata.

Legenda canta forta eterna a iubirii, singura care da legitimitate uniunii dintre Tristan si Isolda. Din acest punct de vedere este interesanta replica pe care i-o da Tristan calugarului care sustinea ideea ca omul a fost trimis de Dumnezeu pe pamant ca sa sufere:

“Ne-am nascut sa fim fericiti si nu sa traim in dureri, spune Tristan. Durerile noi ni le facem. Ni le fac oamenii haini, acei ce sunt lipsiti de suflet. (…) Pe Isolda eu am cucerit-o prin jertfa mea, luptandu-ma… (…) Pe noi ne-a unit dragostea.”

Desi finalul acestei iubiri imposibile va aduce moartea celor doi indragostiti, mesajul legendei este unul ce da nastere sperantei, fiind specific optimismului celtic. Separarea impusa celor doi nu a putut infrange sentimentele lor, care raman la fel de sincere pana la sfarsit.

Dragostea lor, explicata prin licoarea magica pe care o beau cei doi, sugereaza faptul ca iubirea are darul de a ne trimite din lumea reala – plina de meschinarii si egoism – intr-un spatiu al miraculosului. Nu intamplator, dincolo de vraja, iubirea lor dainuieste in legenda.
www.dedragoste.com